Not myself anymore

[Sophia Mason]

Capitolul III- Part I
Cuz you just might get it

Aaaaaaaaaaaa
Gata, Destiny, liniºteºte-te! N-a fost decât un coºmar. Nu vreau sã deschid încã ochii pentru cã vreau sã mai dorm. Cred cã o sã opresc alarma ceasului. L-am pus sã sune la 7:30 ca sã am timp sã merg la Paul(stilistul meu personal) ºi apoi sã caut ceva de îmbrãcat pentru ca toatã dupãamiaza sã o petrec cu Andrew.
Bâjbâi uºor cu mâna pe noptierã ca sã caut ceasul ºi sã-l opresc, dar nu-l gãsesc nicãieri. Îmi ridic încet capul de pe pernã ºi mã sprijin uºor de tãblia patului. Mã uit pe noptierã ºi nu vãd niciun ceas. Stai puþin! De când e patul meu aºa de tare...ºi de când e noptiera mea neagrã...ºi...
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! am þipat eu rapid. Cine mi-a mutat patul în dulap? Dar ãsta nu-i dulapul meu! Unde sunt? Am fost rãpitã sigur! ªi unde e brãþara mea? Mi-au furat-o ºi...ºi...mi-au vopsit unghiile în negru? Ce fel de oameni obsedaþi m-au rãpit? M-am dat încet jos din pat, fãrã sã sã fac niciun zgomot ºi am încercat sã deschid uºa. Spre surprinderea mea, nu era încuiatã. Imediat ce am deschis-o, un câine dalmaþian a sãrit pe mine ºi m-a dãrmat. Apoi a început sã mã lingã pe faþã. Oamenii ãºtia vor sã mã omoare?! Au pus câinele pe mine! Dupa câteva secunde în care m-am luptat cu potaia, ca s-o dau jos de pe mine, ea s-a dat înapoi ºi a început sã latre. M-am ridicat uºor de pe jos, fãrã sã fac miºcãri prea bruºte, ca sã mã îndrept uºor cãtre pat.
Câinele a început din nou sã latre ºi sã se aproprie vertiginos de mine. M+am uitat sã vãd ce scrie pe zgarda ei dupã care am zis:
-Uºurel, Linda! Ce câine frumos eºti.... Cãþeluºa a tãcut pentru câteva secunde. Numele meu este Destiny, ºi vreau...
Când mi-am spus numele, câinele a început din nou sã latre ºi sã se aproprie de pat. Atunci am încercat sã fac cel mai nebunesc lucru pe care l-am fãcut vreodatã în viaþa mea:
-Linda, ieºi afarã din camerã!
Potaia a amuþit brusc ºi a ieºit pe uºã cu coada între picioare.
Am început sã cercetez cu atenþie camera în care eram þinutã ostaticã. E micã cât dulapul meu. Era mobilatã doar cu un pat de o persoanã, un birou cu calculator, ºi în rest plin de cãrþi ºi hârþoage, un ºifonier din care hainele dezordonate nu dãdeau pe afarã-ceva nou-ºi un covor mov în puþinul spaþiu rãmas liber pe podeaua acoperitã de parchetul închis la culoare.
În colþul biroului, lângã mormanele de cãrþi, era o micã oglindã. Am ridicat-o sã ãmi vãd reflexia, ºi...
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Ce s-a întâmplat cu faþa mea?! ªi cu pãrul meu?! Ce mi-au fãcut? Unde sunt? Ochii mei albaºtri sunt acum verzi. Pãrul meu blond nu mai e blond...e ºaten. ªi faþa mea nu mai seamãnã deloc cu a mea. Parcã aº fi altcineva. Tot pe birou, e un caiet deschis la prima paginã. Acolo scrie cu litere mari AUBREY ANDERSON. Îmi sunã cunoscut numele ãsta. E fata care a trimis scrisoarea la redacþie...Oh nu!...Nu se poate! Dorinþa s-a împlinit! Cum naiba s-a întâmplat asta?!
Timp de câteva secunde am încercat sã mã liniºtesc ºi sã îmi imaginez cã sunt în casa mea, în camera mea, în patul meu în corpul meu. Strategia mi s-a pãrut bunã, pãcat cã nu a funcþionat. Deci, dorinþa prosteascã pe care mi-am pus-o asearã s-a îndeplinit. Acum ce-i oare de fãcut? O sã sun acasã. Am cãutat în toatã camera un telefon dar nu am gãsit niciunul. Mi-am spus cã sigur trebuie sã fie un telefon în toatã casa, aºa cã am ieºit din camerã, ºi am nimerit într-un hol micuþ, care ducea în bucãtãrie. Pe frigider era un bileþel pe care scria:

Aubrey,

Azi a trebuit sã plec mai devreme la clinicã, era o urgenþã. Ai tot ce-þi trebuie pentru micul dejun în frigider.

Te iubesc, Mama.

Deci, din câte înþeleg, în casã nu mai sunt decât eu ºi potaia. Lângã frigider era un telefon. Am ridicat receptorul ºi am format numãrul de acasã.
-Bunã dimineaþa, reºedinþa Mayer, se aude vocea de la capãtul firului.
-Betty! Tu eºti? Slavã Domnului! Sunt... Alexa. Nu-i puteam spune ce s-a întâmplat cu adevãrat, va crede cã sunt o nebunã ºi nu mã va ajuta. Trebuie sã vorbesc neapãrat cu Destiny. E o chestiune de viaþã ºi de moarte.
-Imediat, domniºoarã Alexa.
A trebuit sã aºtept ceva timp pânã sã vorbesc cu mine la telefon dar am avut noroc cã am gãsit niºte chips-uri prin dulap. De obicei nu prea mãnânc aºa ceva, pentru cã ºtiu cã se depune imediat pe ºolduri. Dar, ce naiba? Doar ãsta nu e corpul meu.
-Alo? se auzi o voce cunoscutã. Eram tot eu. Dar nu se poate, eu sunt aici! Asta înseamnã cã...Nu credeam cã mi se va întâmpla vreodatã sã vorbesc cu mine însumi la telefon.
-Destiny? am întrebat eu.
-D-da, rãspunse ea confuzã.
-ªtii cumva ce zi e mâine?
-Duminicã?!
-ªi pe lângã asta ce mai e?
-29 Octombrie.
-ªi pe lângã asta ce mai e? am mai întrebat eu ca sã mã asigur. Se vede dupã pauza pe care a fãcut-o cã nu are nici cea mai vagã idee cã mâine e marea prezentare a lui Mark Jacobs.
-ªtii ceva...Alexa, eu mã simt cam prost ºi nu pot sã...
-Eu nu sunt Alexa! Defapt, sunt Destiny, adicã Aubrey...adicã tu, am reuºit sã spun într-un sfârºit.
Adevãrata Aubrey a tãcut pentru câteva secunde, apoi a zis uimitã:
-Nu pot sã cred cã ai sunat! Îmi pare foarte rãu pentru situaþia în care te-am bãgat. E doar vina mea. Vezi tu...
-E numai vina mea!
-Cum adicã e vina ta? E vina mea! Bine...deci, oficial e vina ei, ºi eu sunt doar o victimã. Îmi place mai mult varianta asta. Dar, la urma urmei, nu conta a cui era vine. Eu îmi vroiam corpul înapoi ºi gata.
-Trebuie neapãrat sã ne vedem, am spus eu. ªtiu eu un restaurant în centru. Ne vedem în jumãtate de orã.
-Dar unde? Cã eu nu ºtiu niciun restaurant în centru, a zis ea. Acum îmi dau seama cã nu vorbesc cu una din prietenele mele, ci cu o fatã care n-are habar de nimic din lumea mea.
-Iei un taxi, ºi îi spui sã te ducã la Fabiolo's în centru. În jumãtate de orã.
-Bine...ne vedem acolo...Pa!
-Stai, stai! Nu închide! am þipat eu.
-Ce e?
-Sã nu porþi nimic albastru ºi nimic care...mai bine du-te la dulap ºi ia bluza verde de la DKNY, ºi o pereche de blugi de la Chloe, da?
-Da, bine. Ne vedem acolo. ªi a închis.
Acum trebuie sã plec. Dar e o micã mare problemã. Habar n-am unde sunt. Nu cunoºteam mai deloc oraºul ãsta ºi nu ºtiam sã mã descurc deloc în el. Dar gãsesc eu un taxi sau întreb pe cineva. Acum trebuie sã mã duc sã mã îmbrac. Mi-e fricã de ce o sã gãsesc în hainele fetei ãsteia, dar trebuie sã fiu curajoasã. Deschid uºurel dulapul din camera ei. E destul de ordonat, în comparaþie cu al meu. Ia sã vãd ce gãsesc în el. Trebuie sã fie ceva potrivit pentru Fabiolo's. Nu trebuie sã fie nici ceva prea elegant, nici ceva prea casual. Îmi trebuie o fustã. Singura fustã din tot dulapul ãsta e una maro, cu floricele, ºi care cu siguranþã nu-mi vine.
Ah...uite o pereche de blugi pe scaun. ªi un telefon în buzunar. Îmi mai trebuie doar o bluzã ºi o pereche de pantofi.
În cincisprezece minute sunt gata de plecare. N-or fi hainele astea de firmã, dar cu geniul meu în modã, am reuºit sã creez o þinutã frumoasã. Am avut o problemã cu pantofii, pe care a trebuit sã-i iau din dulapul mamei ei, dar acum pot pleca.

PS1:Aveti nextul
PS2:Scuzati ca nu am postat aseara, dar a venit varmio si a scos modemul din priza