Post Mortem

[Desiree Rose Goth]

Mii si trilioane de scuze ca a durat atat de mult Mi-a fost cam rau in ultimele zile
In al doilea rand...sorry guys Inceputul e aiurea.De fapt,tot capitolul e aiurea
Astept multe critici
_______________________________

Capitolul 6-And now it’s too late to save you this time



Mã aºteptam sã existe numai o tãcere apãsãtoare,însã mã înºelasem amarnic.
Iarãºi apãruse brusc senzaþia aceea,de parcã cineva m-ar fi sãltat de la pãmânt.ªi apoi veni miºcarea aceea de rotaþie ºi vaga impresie cã mergeam.
ªoapte difuze îmi înconjurau singurãtatea.
Am tuºit puþin rãguºitã.Mã simþeam stupid de vulnerabilã,probabil fãrã niciun motiv plauzibil.Am încercat sã respir adânc,însã aerul pãrea îndesat,insuficient.Începeam sã mã sufoc.
Pleoapele mele au fluturat în întuneric.
Mã scufundam în aceeaºi genune nesfârºitã,acoperitã cu umbre.Trupul meu,sângele meu,nevãzute,însã palpabile,în abisul ca de onix.
Ascultam bãtãile inimii mele,ce se îndreptau cãtre infinit.Cãtre deznodãmântul tuturor lucrurilor.
Am pipãit cu vârful degetelor particulele fine de aer ºi am simþit cum îmi intrã în palmã o suprafaþã netedã,durã,urmatã de una mai moale.În dreapta,deasupra mea ºi în stânga.
Înconjuratã.Blocatã.Incapabilã sã mã miºc.
Unde naiba mã aflam?
Pierdutã pentru totdeauna înainte de rãsãritul soarelui rãsãritul soarelui…
ªoapte,ºoapte ºi cuvinte rostite aiurea,briza inconfundabilã a nopþii,agitaþie,panicã purã.Dulce sacrificiu,inima ta rãsuflând în sufletul meu,toþi caii cãzuþi ai regelui…
Deliram,prinsã în mrejele nebuniei mele mizerabile.
Ce mi se întâmpla?
Bine ai venit la înmormântarea ta…
Voci fãrã trup..
Bântuitã,fugind cu disperare de un suflet fãrã chip…dându-mi ultima mea suflare.
Rãtãcitã fãrã voie în abisul morþii.
Sângele îmi pulsa în mod dureros în tâmple,împiedicându-mã sã gândesc limpede.Respiram din ce în ce mai greu pe mãsurã ce toate deveneau clare,agonizant de clare…

”-Nu,în sufletul meu e un sfârºit de toamnã.”
“-Suntem în august,pentru numele Lui Dumnezeu.”
“-E sfârºitul meu,atunci.Fiindcã eu nu sunt completã fãrã el.Rãsãritul fãrã soare,apusul fãrã noapte…lipsesc pãrþi din mine.Mã simt de parcã aº fi îngropatã de vie.”

Atât de puþine cuvinte ºi atât de multe înþelesuri.Însã…doar o realitate.Una singurã.
Cãdeam într-un hãu mai întunecat decât mortea însãºi.
Sicriul cobora numai o datã,pe vecie,în groapã.Sfârºind îngropatã de vie.
Nu,nu,nu,nu am murit.Cuvintele veneau cu forþã din strãfundurile mele,dar nu ieºeau de pe buzele strâns încleºtate.Întreg trupul meu,toatã fiinþa mea vulnerabilã,era în stare de ºoc.
O zguduiturã bruscã mã anunþã cã sicriul ajunsese pe fundul gropii.Capãtul cãlãtoriei mele.
Nu,nu sunt moartã..Acum îmi gãsisem vocea,trupul,sufletul,durerea,panica ºi lacrimile.Strigam cu toatã forþa mea fragilã,cu ultimele mele puteri.
Lopeþile trecurã la muncã,bulgãrii de pãmânt izbindu-se violent de capacul coºciugului.
Nu sunt îndeajuns de moartã ca sã mã îngropaþi…Strigãtele devenirã isterice,disperate,flacãra unei lumânãri pe cale sã se stingã.Bãteam înnebunitã cu palmele lemnul,zgâriam cu unghiile interiorul sicriului.
Plângeam cu suspine întretãiate,vulnerabilã,înfrântã în cele din urmã.Moartea venea sã revendice în cele din urmã sufletul damnat…
Lãsaþi-mã sa ies..Bulgãrii de pãmânt cãdeau în continuare.Necontenit,sunetul mã fãcea sã mã crispez si sã implor fãrã rost.
Prea pierdutã pentru a fi salvatã…Acesta era finalul,sfârºitul iluziilor mele pãtate cu sânge.Dacã mã aflam în sicriu însemna într-adevãr cã am murit.
Pentru todeauna…damnatã…
Nu,nu putea fi adevãrat.Bãtãile inimii mele se înteþeau,sunetul lor îmi bubuia în urechi.Rãsuflam din greu,încercând sã mã regãsesc pe mine însãmi.
Nu am reuºit.
Picãturi de apã se prelingeau pe mormântul proaspãt sãpat.Le auzeam,le simþeam.Afarã,într-o altã lume,ploua.
Prea târziu ca sã fiu salvatã si de data aceasta…

M-am trezit brusc,dând cu mânie cearºaful la o parte,simtind cum o lacrimã disperatã îmi aluneca pe obrazul stâng.Un element inevitabil din vis ce mã urma ºi în realitate.
S-a terminat?Nu am câºtigat,ci am pierdut în cel mai dizgraþios mod.
M-am întins înapoi în pat.Doar un coºmar,ce naiba.Nimic real.M-am uitat fugitiv la ceasul de pe noptierã,ce indica ora 06:06 AM.Era ciudat,mda,dar…nu însemna nimic pentru mine.
Încã mai eram îmbrãcatã cu rochiþa neagrã,pânã la genunchi.Nu mã obosisem sã o dau jos dupã înmormântarea…ehem..unchiului John.Presupusul unchi,fiindcã prima datã când l-am vãzut a fost în sicriu.Frumoasã reuniune de familie.Probabil cã eram singura care nu-l cunoºtea deloc,iar asta m-a fãcut sã mã simt puþin jenatã.
De câteva zile totul era insuportabil de aiurea.Mai întâi ziua Cassandrei,întreruperea curentului,mesajul lui Brielle ºi apoi moartea lui John.Iar acum coºmarul acesta ce avea atâtea semnificaþii ascunse încât nu înþelegeam absolut nimic.A,ºi cireaºa de pe tort,Cassie a descoperit cã îi lipsesc câteva bijuterii,inclusiv o broºã placatã cu Lapis Lazuli ºi un lãnþiºor din aur alb încã din seara aceea.Mãcar i-au venit în sfârºit minþile la cap ºi mi-a acceptat ipoteza; cum cã întreruperea curentului a fost doar o cale prin a ne distrage atenþia.
Dar John?De ce tocmai el,în aceeaºi searã?Oare putea fi o coincidenþã stranie?Oricum,medicii legiºti au declarat imediat moartea lui la locul accidentului,fãrã sã se mai oboseascã sã facã autopsia.Pãrea logic cã murise acolo,aproape instant,când o altã maºinã i-a lovit Sedanul din partea dreaptã.Ambele autovehicule au derapat de pe ºosea ºi au ajuns într-un ºanþ.În mod sadic,unchiul John a fost singurul care a murit în accident.
Dar de ce raþiunea îmi spunea cu totul altceva?De ce..ah,la naiba,de ce totul era atât de încurcat?
Mã simþeam atât de singurã,cu toate convingerile mele nebuneºti.Mi-am amintit brusc singura parte plãcutã din visul meu,care era parþial adevãratã.Fiindcã eu nu sunt completã fãrã el…Da,cuvintele acestea mi se perindau aproape zilnic în minte.
Era atât de tentant…absolut irezistibil.Oricum,ce s-ar putea întâmpla?
ªi poate cã el m-ar înþelege.Adicã nu poate,sigur.
Îl voi suna..mai târziu,am decis eu.Chiar mi-ar fi fost milã dacã l-aº fi trezit din somn.