Ganduri

[Raizen Isildur]

"Hmm" murmurã Raizen, zâmbind dintr-un colț al camerei. Locul acesta îl liniștea întotdeuna. Îi plãcea sã vinã aici noaptea și sã se așeze în cel mai întunecat colț posibil. Adesea împãrțea camera cu alți elevi, însã aceștia nu știau asta. Era prea tãcut. Îi plãcea sã-i urmãreascã pe fiecare în parte, sã le citeascã expresia de pe chip și sã le ghiceascã povestea. În timpul zilei îi privea pe toți, zâmbind cu subînțeles. Se uitau ciudat la el dar nu-și închipuiau cã fuseserã urmãriți cu o noapte în urmã. Era ciudat cum puteau sã se ascundã atât de bine. Cei care veneau noaptea plângând, erau atât de veseli în timpul zilei.

Aruncã o altã privire cãtre Bella și Ashlyn, urmãrind cum se lega o nouã prietenie la Hogwarts. Trãia în niște vremuri liniștite. Acum câteva zeci de ani, nimeni nu putea spune nimic nimãnui. Fusese o perioada tare tulbure pentru toatã lumea vrãjitoriei. Dar prefera sã nu se gândeascã la asta acum. Nu avea niciun rost. Și privindu-le astfel pe fete se gândi cã în seara asta avea și el chef de vorbã. Vroia sã facã ceva, exact ca pe vremuri. Sã simtã cã trãiascã. Prea mult stãtuse în colțul acela întunecat contemplând la vremurile în care era elev. Brusc îi veni o idee.

Nu fusese niciodatã bun la Transfigurare, însã bãnuia cã se va descurca în ce avea de gând sã facã. Chiar lângã el se afla un ceainic prãfuit cu o ceașcã alãturi. Apucã bagheta cu mâna stângã și rosti douã cuvinte în șoaptã. Brusc ceainicul se transformã într-o mascã de hochei, precum cele din filmele acelea horror ale Încuiaților, la care adora sã se uite, iar ceașca era acum o macetã lungã de 30-40 de cm. Își puse ușor masca pe fațã, încercând sã nu facã zgomot, își ascunse bagheta în robã și apucã ușor mânerul macetei, ridicându-se apoi în picioare. Fetele erau prinse în discuția lor așa cã nu observaserã nimic. Fãcu un pas înainte și apoi încã unul. Murmurã câteva vorbe ininteligibile și se repezi înspre fete, fluturând maceta prin aer. Într-un moment de neatenție se împiedicã de ceea ce pãrea a fi un teanc de cãrți și plonjã un metru în fațã aterizând direct pe burtã. Pânã reuși el sã se dezmeticeascã fetele se tãvãleau pe jos de râs, ținându-se cu mâinile de burtã.

„Ei bine, mãcar am reușit sã le înveselesc. Au, coastele mele !” își zise el în sinea lui.