Rãtãcind

[Bell Evans]

Noapte..si din nou, acelasi vis, aceeasi dorinta de a'l vedea din nou.
Se ridica din pat, incercand sa nu faca zgomot. Isi sterse usor ultimele urme de lacrimi care ii impiedicasera zgomotul si iesi din dormitor. Prea multa liniste..prea multe ganduri care nu o lasau niciodata in pace. De ce nu putea pur si simplu sa il uite..asa cum el o uitase pe ea? De ce trebuia sa se gandeasca in continuare la ce a fost, daca trecutul nu mai venea niciodata inapoi?
Iesi din turn si ajunse in intunericul coridorului. In afara de sunetul sacadat al respiratiei intrerupte de suspine si pasii grabiti, era din nou o liniste care te cuprindea din toate partile. Dar totusi..incerca sa alunge orice gand rau din minte si sa se concentreze pe imaginea lui..ochii albastri ce o priveau cu dragoste si chipul bland care mereu schita o zambet cand o vedea. Incerca sa creada ca nu e totul pierdut..ca inca mai e o solutie. Dar de fiecare data totul se naruia in jurul ei, lasand'o prada suferintei.
Ajunse in fata camerei unde salasluia Oglinda lui Erised si deschise usa. Un mic scarait, urmat de un oftat ii accelera respiratia si cursul gandurilor. Nu era singura acolo.
"-Cine e?" intreba ea, scotand bagheta din roba.
"-Sunt eu, Klavdia" murmura o voce din intuneric.
"-Ah, m'ai speriat" sopti Bell, coborand bagheta..