La peron

[Mylene Lycoris OddCat]

• Zidul de cãrãmizi din faþa mea se fãcea tot mai uriaº în timp ce mã propulsam cãtre acesta, rugându-mã sã nu se închidã ºi sã nu rãmân pe dinafarã, fãrã nici o posibilitate de a ajunge în tren, apoi la Hogwarts, adicã acasã... În loc sã mã izbesc de roºul zidului, am trecut prin el, împingându-mi coºul de metal cu geamantanul ºi cu ºarpele, care zãcea, inert, pe fundul unei cutii de sticlã. Am oftat, uºuratã, ºi m-am oprit, rezemându-mã de mânerul pe care-l þineam strâns cu ambele mâini; am scuturat din cap încet ºi m-am deplasat cãtre cutia de sticlã groasã, ridicând capacul ºi lãsându-mi pumnul lângã ºarpe, care se încolãci imediat în jurul braþului meu, târându-se întâi pe degetele mele, pãrând extenuat. Am trântit cutia aºa cum era ºi am lãsat coºul de metal acolo, ca de fiecare datã când ajungeam pe peron - în mod automat, am dat sã mã urc în tren, însã... ia-l de unde nu-i! Peronul era gol - nu ºtiam dacã ajunsesem cumva mult prea târziu ºi trenul deja plecase... însã, cu puþin noroc, am observat douã persoane ce stãteau de vorbã, un bãiat ºi o fatã care semãna cu japonezii. Ridicând dintr-o sprânceanã, curioasã din fire, m-am apropiat, privind-o insistent pe fatã ºi ignorându-l pe bãiat complet, deºi eram lângã el.
  
  “Kon...Konnichiwa, wat...watashi wa Cygnatia desu,” am zis eu cu un accent pur englezesc, strâmbându-mã în fel ºi chip în timp ce încercam sã-mi amintesc restul întrebãrii pe care vroiam sã i-o adresez fetei. Nu mã ºtiam eu prea bine cu japoneza, deºi o cunoºteam puþin-puþin, adicã o propoziþie sau douã, ºi mi se pãrea ciudat sã întâlnesc pe cineva din capãtul opus al lumii venind în Anglia, la Hogwarts. Mângâind absentã capul ºarpelui, m-am uitat în jos, la teniºii mei acoperiþi pe jumãtate cu noroi, ce aveau o dârã de urme îmbârligatã în locul unde cãlcasem... pe jumãtate enervatã, încruntându-mã, mi-am înfipt mâinile adânc în buzunare ºi m-am plimbat pânã la marginea peronului, sãrind pe ºine ºi uitându-mã în stânga ºi în dreapta, însã fãrã a observa Expresul de Hogwarts - nimic, nu era nimic în acel loc, nici mãcar un ºoarece. Cu o pufniturã dezaprobatoare, m-am cãþãrat cu greutate pe peron ºi m-am ridicat de pe jos, scuturându-mi hainele fugitiv, în timp ce mã uitam în jurul meu. ‘Ciudat... ºi parcã ceasul aratã unsprezece...’, am gândit eu, dându-mi mâneca la o parte ºi privind ceasul ce arãta zece fãrã cinci minute. M-am zgâit la el, apoi am oftat ºi am scos din buzunarul pantalonilor un pachet cu niºte ‘paie’ roºii, comestibile, rupând ambalajul ºi luând unul, începând sã-l consum, detaºându-mã pentru câteva secunde din realitate.
  
  “Mã întreb de ce nu mai este nimeni aici înafarã de... ããã...” m-am trezit eu spunând, îndreptându-mã cãtre cei doi ºi uitându-mã întrebãtor la ei, parcã îi suspectam pentru rãpirea controlorului trenului ºi închiderea uºii dintre lumea Încuiaþilor ºi lumea vrãjitoreascã. Clipind, am fost orbitã pentru câteva momente de o strãfulgerare, atunci când un fulger se fãcu vãzut, iar mai apoi un tunet auzit; mi-am dat ochii peste cap ºi m-am aºezat turceºte pe jos, lãsându-l pe ºarpe sã se târascã liber pe peron, sâsâind în mod aprobator. Am continuat sã mã uit întrebãtor la fatã ºi la bãiat, rupând între dinþi bomboana, ºi începând sã murmur din nou. “Cum vã cheamã? În ce an sunteþi?” puteam sã bãnuiesc cã aceste întrebãri îi sâcâiserã pe amândoi de multe ori, sau poate cã era doar imaginaþia mea, care, de multe ori, dãdea greº. Am dat din umeri ca pentru mine însãmi, apoi mi-am rãspuns propriei întrebãri, tare ºi clar, “Sunt în anul II, mã rog, nu prea mare, puteþi vedea, ºi mã numesc Cygnatia, cred cã...”, am arãtat cu paiul comestibil înspre fata japonezã, “þi-am spus.” Mi-am dat pãrul din ochiul drept a nu ºtiu câta oarã ºi am continuat sã mestec comestibila delicatesã, rezemându-mi capul în mâna stângã ºi privind ºerpiºorul cum se apropia de mine.
  
  Începu sã se târascã pe mâna mea ºi apoi sã se încolãceascã în buzunar, sâsâind, vizibil enervat. Mi-am dat ochii peste cap ºi am sãrit în picioare, îndreptându-mã înspre coºul care nu fusese miºcat din locul în care îl lãsasem, ºi am cotrobãit în el, scoþându-mi bagheta ºi punând-o tot în buzunar, de astã datã în cel opus ºarpelui - apoi, dupã ce am împins coºul ce scârþâia îngrozitor lângã peretele de cãrãmidã, m-am întors la cei doi, fiind plictisitã de atâta aºteptare. Eram ºi curioasã, ºi enervatã de întârziarea trenului, ºi mai ales de lipsa oamenilor de pe peron - ori era ceva în neînregulã, or eu ajunsesem prea devreme, mult prea devreme. Eh, ce sã-i faci, atunci când te-ai sãturat de Încuiaþi... te arunci singur în singurãtate. Am zâmbit, înainte de a auzi un þiuit ascuþit, semn cã trenul în sfârºit venea.
  
  
  
  ooc, vã rog sã nu spuneþi ce zic eu sau ce fac eu... nu-mi place. thank you.