La peron

[Mylene Lycoris OddCat]

• “Ce-i cu tine, Cygnatia? Daijobu? Esti bine? Ichi, ni, san, shi, go, roku, sichi, hachi, ku, ju, ju-ichi, ju-ni, ju-san, ju-shi, ju-go, ju-roku, ju-sichi, ju-hachi, ju-ku... Ceva nu e bine. Trebuiau sa fie mai putini Thestrali.”
  
  “Po-poftim?”
  
  Nu auzisem ce zisese fata japonezã, fiindcã eram prea distratã de dispariþia subitã a Threstalilor, care pãruserã obosiþi ºi eu observasem cã aveau niºte cicatrici adânci pe pielea lor, cel care se uitase la mine având o ranã neagrã ce se rãsucea pe greabãnul lui, terminându-se pe un omoplat scheletic. Cu ochii întredeschiºi, mi-am imaginat ce putuse creea aceste lucruri - parcã avuseserã prãdãtori mult mai mari decât aceºti Threstali, care-ºi înfinseserã ghearele în corpul lor ºi ar fi tras acele cicatrici care nu erau deloc minore. ‘Dragoni? Hipogrifi? Poate chiar chimere, sfincºi?’ Animalele ce puteau trãi în Pãdurea Interzisã nu erau prea periculoase pentru aceºti aducãtori de moarte, care, de altfel, puteau fi vãzuþi doar de cei care au observat moartea... Însã, un gând mã fãcu sã tresar uºor, privind vârfurile acoperite cu noroi ale vârfurilor teniºilor mei. Am clipit, scuturând din cap încet, ºtiind cã acest lucru nu era posibil; dar dacã... dar dacã ei, oamenii, vrãjitorii, recurseserã la aceste gesturi animalice doar pentru a domestici aceste carnivore blânde?...
  
  M-am simþit revoltatã dintr-o datã, deoarece oamenii nu aveau dreptul de a chinui aceste animale, deºi erau folosite la cãrat, împins, tras chestii mari, trãsuri, trenuri, caleºti vrãjitoreºti, poate chiar ºi maºini ale Ministerului, aceasta atunci când nimeni nu putea sã le urneascã din loc, cãci nu eram mulþi vrãjitori care se pricepeau în arta condusului. Sau, nu, nu oameni, ar fi putut fi centaurii, cu sãgeþile lor, însã nu s-ar fi putut întâmpla una ca urmãtoarea, un centaur sã atace un threstal pentru nimic... singura variantã rãmânea cea mai crudã: oamenii. Nu ºtiu de ce le venise aºa, într-o doarã, sã rãneascã aceste mamifere magnifice - ºi nici de ce în trecut nu fãcuserã acest lucru, parcã se porniserã împotriva Threstalilor. Am pufnit scurt ºi mi-am reluat activitatea preferatã, de a mã holba într-un punct fix, fãrã nici un motiv, în timp ce-mi aºezam gândurile în rafturile care corespundeau acestora, deºi nu ºtiam unde sã le depozitez pe acestea. Un alt tunet mã fãcu sã sar, icnind, înainte de a-mi apãsa pieptul ºi de a gâfâi, speriatã fiind.
  
  Trenul, deºi fusese pus în funcþiune de cãtre Threstali, se oprise la fel de brusc precum pornise, cu un þiuit ascuþit, iar cu un zgomot metalic, ºinele pãreau sã se despice, lãsându-se puþin în jos, înfundându-se în piatrã, în timp ce câþiva oameni strigarã, pãrând speriaþi. Eu am clipit, derutatã, apoi m-am uitat în jur, în timp ce ºerpiºorul meu se încolãcise din nou pe braþul meu, sâsâind ºi ºuierând, pãrând foarte speriat din cauza unui lucru. Peronul era casa a câtorva persoane pentru aceste câteva minute - doar de vrãjitori ºi de diferiþi controlori ce se agitau împrejurul meu ºi al celor doi elevi, fãrã ca mãcar sã ne priveascã pentru o clipã - eu mã holbam, încã nedumeritã, la ei. Pur ºi simplu, dupã câteva secunde, un alt scârþâit mã fãcu sã mã uit întrebãtoare înspre tren, care pãrea mult mai jos decât de obicei. Am oftat ºi am dat din cap, fãrã sã-mi prea pese, tot gândindu-mã la Threstali ºi la ceea ce aveau, fiind încrustaþi cu cicatrici.
  
  “E excesiv de greu! a spus unul din ei. Aproape a rupt sinele!”
  
  “Stai, ce?”
  
  Locul pãrea deja plin ochi de vrãjitori ºi vrãjitoare ce se agitau în jurul trenului, aºa cã am oftat, mi-am ridicat mâna ºi am început sã-l dezmierd pe ºarpe, aºa cum fãceam de fiecare dacã când eram plictisitã de un lucru ºi nici nu prea impresionatã de altul. Am ridicat dintr-o sprânceanã atunci când ºarpele îºi ridicã puþin capul ºi se uitã la tren, curios, aºa cã m-am uitat ºi eu, rãmânând cu gura cãscatã - acum, nu mai era nici un om, cãci pocnete se auzeau de peste tot, în timp ce vrãjitorii Dispãreau brusc, lãsând trenul ºi pe mine - pe noi trei - de izbeliºte. Am ridicat din umeri în mod mecanic, poate cã aveau sã vinã înapoi cu alte animale magice ºi aveau sã repare totul... doar poate. M-am uitat din nou la ceasul de la mânã - limbile arãtau cã era zece ºi patru zeci de minute, iar la unsprezece avea sã plece trenul, asta dacã putea. Am iscodit-o cu privirea pe fata japonezã, curioasã de pãrerea ei, apoi l-am împins pe ºarpe în buzunar ºi m-am îndreptat cãtre cufãrul meu, vrând sã scotocesc dupã o robã, cãci începea sã se facã frig, deºi nu ºtiam de ce.
  
  Am deschis cufãrul cu o sforþare imperceptibilã, luând la întâmplare o robã groasã, de drum, ºi legându-i aþele ºi chestiile la gât, apoi l-am luat cu totul ºi l-am tras pânã la acea fatã, lãsându-l pe jos ºi aºezându-mã pe acesta - ce, nu puteam sã stau jos? Mi-am îngropat bãrbia în braþele ce îmi erau rezemate de genunchi, în timp ce mã gândeamcum mama dracului avea trenul sã fie adus din nou la poziþia iniþialã - cãci, vedeþi voi, nu era nimeni acolo înafarã de douã puºtoaice ºi un puºti.