Road to Death

[Mylene Lycoris OddCat]

• M-am încruntat, strâmbându-mã, în timp ce dãdeam la o parte un alt fir gros al pânzei de pãianjen ce-mi ieºise în cale, trãgându-l între timp pe Ed dupã mine, ca sã-i arãt gigantica chestie lipicioasã pe care o gãsisem - þineam în mâna dreaptã bagheta, strâns, în timp ce încercam sã gãsesc drumul cel mai scurt înapoi, ocolind copacii acoperiþi cu argint viu. M-am oprit brusc ºi m-am uitat în sus, privind creatura pãroasã ce se plimba de-alungul plasei mortale, încet, sãrind peste firele lipicoase. M-am dat puþin în spate, scârbitã de acel pãianjen, ridicându-mi bagheta imperceptibil, gata sã îl Împietresc sau ceva de genul. Pânza tremura din cauza monstrului ce se plimba pe ea ca pe bulevard, poate încercând sã atragã pe cei prea proºti s-o oberve în ea, adicã vrând sã prindã pãsãri, sau poate ceva chiar mai mare, cum ar fi... nu, nu.
  
  “Stai puþin...”
  
  Am întins o mânã în lateral, ca sã-l þin pe Ed în loc dacã acesta dãdea sã meargã înainte, în timp ce am vãzut cum, cu o zvâcniturã, pãianjenul se aruncã pe jos, apropiindu-se de un loc opus al poziþionãrii mele, adicã la câþiva metri mai încolo, parcã speriat de ceva din spatele meu. M-am întors pe jumãtate, clipind când nu am vãzut nimic, iar mai apoi, când m-am holbat din nou la pãianjen, acesta stãtea din nou cocoþat sus, înfãºurând ceva în câteva fire ºi lãsând creatura încã vie sã se zbatã, atârnând deasupra solului. M-am înecat ºi am început sã tuºesc atunci când mi-am dat seama cã acel animal era de fapt un Homar cu Capãt Exploziv, care era pe punctul de a zgudui pãdurea cu o miºcare bruscã, aprinzând fitilul cãtre praful de puºcã ce zãcea inert în corpul sãu.
  
  M-am dat în spate din nou, nevrând sã fiu aruncatã în spate, iar explozia se produse, fãrã sã semene cu nimic din ceea ce mi-am imaginat - resturi din pânzã ºi din pãianjen se agitau în aer, cãzând grãmadã în mijlocul locului, în timp ce jumãtate din Homar se târa departe de noi, parcã fericit pentru cã scãpase de la moarte, chit cã era doar pe jumãtate teafãr. Am pãºit înspre ce mai rãmãsese din pãianjen, cu bagheta întinsã înainte, în timp ce cãutam sã vãd dacã mai era viaþã în sferturile de corp ce erau într-o grãmãjoarã compactã. Am sãrit în spate imediat ce am vãzut un picior pãros zvâcnind, ºi m-am holbat urât la el, parcã era ceva foarte, foarte mortal, dar, totuºi, era interesant. Mie îmi era fricã de pãianjeni de casã, dar nu ºi de pãianjeni mari, nu... doar... atunci când mã atacau, atunci mã enervam ºi fugeam, urlând. Am scuturat din cap ºi am pufnit dezaprobator.
  
  “Hai sã plecãm de aici.”
  
  Nu-mi plãcea sã-mi fie fricã, dar uneori sã fi un Cercetaº era prea de tot, mai ales când, la fiecare minut, puteai sã-þi taie capul un centaur mult prea agresiv cu un topor mult prea ascuþit. M-am îndepãrtat repede de locul unde era pãianjenul, dar m-am împiedicat de un bolovan ºi am cãzut, aproape de o hârtie mototolitã. Am oftat, exasperatã de faptul cã întotdeauna eu eram cea care cãdea, ºi am întins o mânã înspre hârtie. Apucând-o am deschis-o, rupând din ea doi centimetri când am tras prea tare, ca s-o întind. Era doar un pergament gol, fãrã prea mare însemnãtate. L-am aruncat într-o parte ºi am sãrit în picioare, auzind un foºnet ciudat.
  
  “Ce-a fost aia?”