Plimbare in miez de noapte

[Mylene Lycoris OddCat]

• “BAU.” Am urlat eu brusc, sãrind în faþa bãiatului ºi începând sã râd în hohote, ca o nebunã.
  
  Chiar eram o nebunã - un vârcolac, un vârcolac nebun, care era de fapt o fatã. M-am oprit brusc, transformându-mi hohotul isteric într-o tuse urâtã, în timp ce încercam sã-mi alung de pe faþã buclele rebele, încâlcite, ce se treziserã în miez de noapte sã se desprindã din coada scurtã de cal pe care o purtam întotdeauna. Am zâmbit în felul ciudat pe care îl adoptasem de multã vreme, ºi am rãsucit o ºuviþã pe deget, retrãgându-mi-l imediat, lãsând cârlionþul sã se aºeze pe fruntea mea, trãgând cu putere de ea, parcã nevrând sã se mai desprindã, ºi m-am imaginat arãtând ca ºi Mulan, chinezoaica din desenele animate mirifice ale Încuiaþilor. Am oftat ºi mi-am pocnit falangele, în timp ce am privit insistent cãtre ºerpiºorul care se prinsese de piciorul bãiatului parcã în acelaºi timp cu hidra, ºi care sâsâi nemulþumit ºi se încolãci în jurul gleznei mele, strângând-o cu reproº.
  
  Mi-am apropiat faþa de cea a bãiatului, examinându-l cu neruºinare - pãrea din Norvegia, dupã cum îi arãta moaca ºi dupã expresia obositã ºi derutatã de pe chip. Am dat din umeri ºi m-am retras, þinându-mi degetele încleºtate în jurul baghetei, pe care am scos-o pe datã ºi am murmurat un cuvânt, o ceaþã difuzã luminând holul îngust, podeaua crãpatã a acesteia ºi pereþii acoperiþi cu mucegai - o tapiþerie urâtã bloca o uºã, tapiþerie ce arãta cinci troli jucât poker care, dintr-o datã, s-au luat la trântã. Am scuturat din cap, exasperatã, ºi mi-am amintit de bãiatul pe care-l speriasem - i-am întins o mânã ºi i-am zâmbit, începând sã-i zgâriu timpanele cu vocea mea rãguºitã, însã totuºi destul de ascuþitã pentru a sparge pahare.
  
  “Sunt Mylene, zi-mi Lene. Mã caracterizeazã.”
  
  Am îngheþat când am auzit o respiraþie ºuierãtoare în ceafã ºi m-am întors încet... încet... încet pe cãlcâie, doar ca sã dau de rânjetul lui Filch ºi de pisica acestuia, care mieuna cu rãutate. Am dat sã mã ridic pe vârfuri, sã-i ascund pe cei doi - pe fata japonezã cãruia nu-i spusesem nimic, dar ºi pe bãiatul acela, însã Filch mã apucã de umãr. Am scuturat scârbitã din el, însã nu mã eliberã, continuând sã mã priveascã. Dãdusem de bucluc ºi era un lucru foarte, foarte rãu. Am cãscat gura mare ºi m-am fãcut cã-l vãd pe poltergeist-ul idiot în spatele lui Filch, iar el îmi dãdu drumul în clipa în care am scos un þipãt sfâºietor:
  
  “PEEVES!”
  
  Atât mi-a trebuit; l-am luat de mânã pe bãiat ºi pe fatã ºi am tulit-o de pe acel hol, cãtre cea mai apropiatã uºã care nu era blocatã - uºã pe care am deschis-o aproape imediat ºi i-am împins pe cei doi înãuntru, închizând-o cu grijã dupã ei, gata sã dau ochii cu Filch. M-am sprijinit de perete, relaxatã, ºi am tresãrit uºor când l-am vãzut pe îngrijitor apãrând, înfuriat, de dupã colþ. ªtiam eu cã fusese mult, mult prea uºor sã scap de el, iar lucrul acesta îmi dãduse de bãnuit - de aceea îi lãsasem pe cei doi înãuntru, ºi pe mine înafarã, ca sã nu fie sancþionaþi sau ceva. Umilã, m-am uitat în jos, în timp ce Filch mã trãgea departe de holul îngust ºi de uºã.