Feriþi-vã de demon.

[Mylene Lycoris OddCat]

• Trosc.
  Noaptea începea sã-ºi arunce aºternuturile peste lume, aºternuturi peticite cu praf de lunã ºi de stele, în timp ce conacul bântuit pãrea sã capete proporþii din ce în ce mai mari, în timp ce abia se mai distingea, profilându-se negru pe fundalul de cernealã a cerului. Stelele încã nu apãruserã, soarele fiind pe punctul de a dispãrea sub lume, în subteranurile spaþiului. La etajul cel mai de sus, Mylene îºi frângea mâinile, în timp ce bagheta plutea singurã în aer, luminând camera sãrãcãcioasã. Fata avea pãrul rãvãºit ºi privirea pierdutã în zare, în timp ce încerca sã se încãlzeascã, acoperitã cu o robã neagrã, groasã. Mormãi ceva ºi scuturã din cap, ridicându-se; faþa îi fu luminatã dintr-o datã cu putere, obrajii supþi ºi figura parcã a unui om bolnav fiind dezvãluitã brusc. Cu o mânã tremurândã, apucã bagheta ºi se uitã în jur, zâmbind trist, înainte de a se îndrepta înspre uºã, deschizând-o.
  
  “Nox,” ºopti ea, ºi ceaþa difuzã ce lumina încãperea dispãru.
  
  Trosc.
  Scãrile scârþâiau în timp ce Mylene se agãþa cu uºurinþã de balustrada cuprinsã de un tremur, uitându-se în jur. ªtia - ºi ºtiuse ºi mai înainte - cã acel conac fusese un fel de ‘casã’ pentru vârcolacul Lupin, însã ea nu se prea bucura de faptul cã avea sã-l distrugã. Înghiþi în sec ºi sãri ultimele trei trepte, dând buzna într-un hol îngust, ce dãdea înspre uºa de la intrare. Clãtinã din cap ºi deschise o trapã ascunsã pe jumãtate de covor, strecurându-se prin spaþiul îngust ºi aterizând cu o bufniturã pe podeaua pivniþei. Îngropate pe jumãtate în pãmânt, geamurile mânjite cu noroi o lãsau sã se bucure de priveliºtea magnificã oferitã de spectacolul cerului, în timp ce stelele dansau în cercuri din ce în ce mai strânse. Nefiind, însã, interesatã de acestea, Mylene le întoarse spatele ºi se ghemui pe podea, ridicându-ºi genunchii la nivelul pieptului ºi oftând. Pelerina groasã pe care o purtase zãcea pe jos, iar bagheta era aruncatã într-un colþ, uitatã.
  
  “Mãcar de n-aº fi... mã rog, e mult prea târziu sã mã plâng.”
  
  Trosc.
  Tavanul încãperii scârþâia, parcã vrând sã cadã, însã nu putea, din cauza grinzilor de susþinere. Strâmbându-se cãtre întuneric, Mylene îºi suci gâtul ca sã priveascã din nou cerul; stelele erau perfect vizibile, însã mari locuri lipsã începeau sã se contureze, ºi luna... Norii începurã sã se dea dintr-o datã la o parte, lãsând luna plinã sã fie vizibilã. Mylene se ridicã, însã cãzu în patru labe imediat, scâncind. ªtia prea bine cã o uºã din lemn închisã ºi baricadatã de un covor nu o putea opri din distrugerea întregului conac, însã trebuia sã stea aici, or sã riºte sã omoare oameni. Întregul corp îi tremura, în timp ce luna se înãlþa tot mai mult pe cer, alunecând cãtre piedestalul de stele. Mylene se chirci, în timp ce corpul începea sã i se transforme în îngrozitoarea înfãþiºare de vârcolac - picioarele din spate i se alungeau, craniul i se mãrea, iar unghiile i se transformau în gheare. Pãrul începea sã i se întindã pe toatã suprafaþa corpului, în timp ce botul i se forma, colþii ascuþiþi începând sã creascã rapid, la fel ca ºi spatele, ce i se deforma, cocoºându-i-se. Hainele, deja sfâºiate, erau împrãºtiate pe jos, în timp ce vârcolacul îºi dãdu capul pe spate ºi urlã la lunã, ca un veritabil om-lup.
  
  Ding. Ding. Ding.
  Douãsprezece bãtãi îºi invocau ecoul, în timp ce vârcolacul scoase un alt urlet de furie, furiºându-se pânã sub trapã, nehotãrât ºi furios. Monstrul se ridicã pe picioarele din spate cu uºurinþã ºi îºi ridica mâinile, izbindu-le încontinuu de trapã, care se deschise imediat, þâºnind din balamale ºi lovindu-se de un perete al holului. Mylene - vârcolacul - se cãþãrã, mai mult sãrind pe podeaua de lemn, întinzându-se atât cât îi permitea coloana vertrebralã. Urlând, se repezi înspre scarã, izbindu-se cu toatã forþa de aceasta. Nu putea rezista, trebuia sã vâneze, sã gãseascã victime neajutorate, sau sã moarã încercând. Un pocnet se auzi ºi treptele cedarã, cãzând peste animal, care schelãlãi ºi le lovi cu ghearele, aruncându-le cât colo. Pe spate, un semn uriaº era conturat, fãcut din douã cicatrici ce formau un dragon ce-ºi muºca a sa coadã; niciodatã, nici mãcar Mylene, care întotdeauna se mirase de semn, nu ºtia ce însemna. Vârcolacul se opri din distrugere, scuturând cu putere din cap.
  
  ‘Nu, nu o sã faci asta.’
  Pentru câteva clipe, o sclipire de inteligenþã umanã se aprinse în ochii vârcolacului, înainte ca acesta sã mârâie ºi mai tare, aruncându-se asupra uºii baricadate a intrãrii în Urlet în Noapte, zgâriind-o cu ghearele ºi muºcând din lemn, însã nereuºind sã-l urneascã din loc. ‘Opreºte-te!’ Însã, monstrul doar se dãdu în spate, gâfâind. Scuturã din cap din nou ºi se chirci, cãzând în patru labe, în timp ce umanitatea începea sã se contureze în mintea Mylenei, fãcând-o sã scânceascã, lãsându-ºi botul pe labele din faþã. Trebuia sã înceteze, trebuia sã se controleze, sã nu mai atace. Trebuia sã stea, sã aºtepte ca totul sã se termine.
  
  Însã, niciodatã socoteala de acasã se potriveºte cu cea din târg.