Subjugarea

[Mylene Lycoris OddCat]

Criticaþi, 'nuff said. E cu magie, dacã ghiciþi cine e personajul principal, tãceþi, vã rog, vã rog, vã rog. De mult am vrut sã fac un fic ca ºi acesta.. ºi nyah, o sã-l fac. Dacã am greºit undeva, sã-mi spuneþi. ªi, vã zic din nou, criticaþi.
________________

• Prolog.
  
  Liniºte. Nu orice fel de liniºte, o liniºte ciudatã, fãuritã pentru zei. Apãsãtoare, tensionatã, ce se izbea de geamurile ce dãdeau sã cadã. Balconul închis pãrea o umbrã deformatã a unui zid, umbrã curbatã, casã a unor monºtri ce pãreau oameni. Fumul de þigarã începea sã se învârtã încet în lumina felinarelor, în timp ce o pereche de ochi reci, goliþi de sentimente, îl urmãreau cu atenþie, iriºii roºii scãpãrând. O scânteie cãzu pe piatrã, spãrgându-se în particule fine, nevãzute de ochiul omenesc; felinarele se stinserã, lãsând strada îngropatã în abisul întunecat al nopþii.
  
  - Lumos.
  
  ªoapta rostitã pe un ton poruncitor fu de-ajuns pentru ca o luminã sã pâlpâie, dezvãluindu-l pe acela care repetase cuvântul ciudat. El se aplecã imperceptibil, inhalând fumul drogului care-l obsedase de mult timp - fruntea îi fu acoperitã de câteva bucle arãmii în timp ce el îºi lãsã capul mai jos, þinând între douã degete inuman de lungi ºi de albe þigara pe jumãtate consumatã. În cealaltã mânã avea bagheta, strânsã ferm de cãtre gemenele degetelor arse din cauza flãcãrii continue a dependenþei tânãrului.
  
  Strâmbându-se, îºi curbã buzele într-un rânjet mefistofelic, în timp ce privea þigara ce continua sã moarã, încetul cu încetul. Nu... nu, nu era singura lui dependenþã, bineînþeles. Se încruntã, aþintindu-ºi ochii asupra scânteilor de diferite culori, cu mintea plutindu-i spre graniþele imaginaþiei. Nu, bineînþeles cã nu... El mai era dependent ºi de fricã - da, de fricã, de teama, de teroarea pe care putea s-o miroasã, s-o atingã, s-o guste, fricã omniprezentã în minþile victimelor sale.
  
  Desigur, nu se putea bucura îndeajuns de fiecare datã, cãci trebuia sã fie precaut. Dumbledore... Se temea mai mutl de el decât de Dippet, fiindcã ºtia cã profesorul îi cunoºtea secretele ºi dorinþa cea mai arzãtoare, deºi, în aparenþã, bãtrânul n-o arãta. Tresãri atunci când simþi o cãldurã parcã încrustatã în palma sa; strânsese þigara în pumn, iar suprafaþa arsã, conturatã într-o formã ciudatã, era mult mai închisã la culoare decât pielea sa, contrastând cu albul fantomatic a acesteia.
  
  Scuturã din cap ºi îºi strânse pumnul în jurul þigãrii, continuând sã guste din ale sale amintiri legate de casa sa, castelul ce-i era menit... Da, da, Dumbledore îl vãzuse aventurându-se în jurul Oglinzii lui Erised, dar nu vãzuse ceea ce era dorinþa tânãrului cu pãr arãmiu. Acesta zâmbi batjocoritor ºi îºi închise ochii, amintindu-ºi lumea pe care o vãzuse: Dementori, uriaºi, centauri ºi Hogwarts-ul distrus, în timp ce el þinea în mânã Bagheta de Soc, iar mulþimea se apleca în faþa sa. Da, da, lucrul acesta avea sã se întâmple.
  
  Cât mai curând.
  
  Un ºuierat îl fãcu sã-ºi deschidã ochii, simþind cum umerii îi sunt apãsaþi de o povarã ciudatã, cum rãsuflarea deloc caldã a unui animal îi atinge gâtul gol ºi auzind ºuierãturile ºi sâsâiturile începând sã se transforme în cuvinte clare. Nu le dãdu atenþie, mângâindu-l pe cap pe Nagini, trasând linii pe solzii metalici al ºarpelui. Veninul acestuia, deosebit de preþios, întotdeauna îl fãcuse mai puternic, mai puternic decât îºi imaginase vreodatã... ªi nimic nu se terminase încã, nimic. Lãsã þigara zdrobitã sã-i cadã din mânã, cãutând stângaci o alta în pachetul lãsat pe marginea geamului; acesta era gol, semn cã fumase mult prea mult. Însã nu-i pãsa. Tot ce conta era dorinþa ce nu-i dãdea pace.
  
  Cât mai curând, avea sã fie înfãptuitã.
  
  κi pasã bagheta albã din mâna stângã în cea dreaptã, ridicând-o puþin, pentru a observa sursa zgomotului infernal de pe strada întunecatã. Desprinzându-se din conturul norilor, creaturi scheletice cãdeau, trãgându-le pe altele dupã ele. Deºi erau negre, se puteau vedea clar, rãspândind o luminã ciudatã, închegatã în jurul trupurilor lor. Tânãrul cu bucle arãmii se încordã, lãsându-se pe marginea geamului, ignorând scârþâitura înrozitoare pe care o provocase.
  
  - Nox.
  
  Totul se întunecã, însã strada rãmase luminatã de cãtre scheletele umblãtoare, ce-ºi miºcau aripile ºi nechezau ascuþit, cu ochi goi, orbi, acoperiþi pe jumãtate de coamele negre ce le aveau. Un om, un Încuiat, privi fugitiv înspre ele, înspre înfãþiºãrile lor morbide, parcã mefistofelice, ºi îngheþã. Mamiferele morþii se apropiarã de om, acaparând trotuarul, fãrã sã-i lase o portiþã de scãpare... Un urlet se auzi, iar apoi, parcã pentru a atenþiona trecãtorii, capul Încuiatului fu aruncat în mijlocul drumului, încã având ochii înfundaþi în orbite ºi gura cãscatã.
  
  Da, Threstalii... Putea sã-i vadã, în sfârºit.