Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

Chapter 14-The last words I’m wasting on you

Cuvintele,promisiunile ºi tãcerile cãdeau într-un abia întunecat,un hãu fãrã fund,împreunã cu umbrele trecutului.Nu era prima oarã.
Credeai cã faci numai bine pe lumea asta?Credeai cã încrederea mea e nemãrginitã,fãrã graniþe?Nu am primit nimic,absolut nimic,în schimbul unei prietenii false.De ce mi-ai fãcut tocmai mie asta?
Nu am vrut niciodatã un astfel de final hotãrâtor.De fapt,nu vroiam sã se sfârºeascã la urma urmei.
Ma priveam murind pe dinãuntru ºi nu îmi plãcea absolut deloc.Era de sute de ori mai rãu decât un cuþit cu zimþi mizerabili înfipt în carne.Din cauza durerii irevocabile…
Lacrimi,lacrimi de furie mi se prelingeau pe la colþul ochilor.Mã simþeam agonizant de vulnerabilã,un suflet amãrât,fãrã chip,insignificant persoanelor din jur.Trãdatã,înjunghiatã pe la spate,fiindcã era o prietenie pãtatã cu sânge,cu minciuni.
De ce nimãnui,absolut nimãnui,nu îi pãsa de mine?De ce sfârºeam întotdeauna singurã,spulberatã de iluzii ºi slabã în strãfundurile mele?
Mã urãsc.Vã urãsc pentru jocul vostru mizerabil de dizgraþios.Am crezut în voi,iar acum plãtesc fãrã sã primesc nimic…Cãci am rãmas pãrãsitã în cele din urmã.Nimeni nu va mai veni sã mã salveze.
Gustasem de multe ori durerea,aroma ei amãruie,însã de data aceasta totul era diferit.Eu eram diferitã.Fiindcã,aºa cum spusese ºi Adam,prietenii mei sunt doar niºte fiinþe fade,depãrtate de mine,de tot ce simþeam,de durerile mele umane.
Sunetul surd,estompat al paºilor,creºtea în intensitate,se apropia de mine,de realitatea mea ruptã.Nu-mi pãsa,încercam sã înec zgomotul în propria mea amãrãciune.
Nu am reuºit.
Iar sunetul îmi pângãrea ultima mea fãrâmã de încredere.Mã slãbea,cu înþepãturi hotãrâte,amintindu-mi ca nimeni de pe lumea aceasta nu avea nevoie de mine.Nimãnui nu-I pãsa,nimeni nu vroia sã ºtie de umanitatea mea sângerândã.
Mi-am întors cu o iritare bruscã capul,iar persoana din spatele meu îºi încetini mersul.Trepidaþiile acelea atât de agonizante,ritmul absurd al durerii mele,se opriserã.
Acei ochi reci,impenetrabili,nuanþa de gri-albãstrui,îmi întâlniserã privirea rãtãcitã.În mintea mea,în sufletul meu,în trupul meu,o emoþie morbidã se trezi la viaþã.
Exact asta îmi mai trebuia acum.Bine ai venit în iadul personal.
“-ªi presupun cã ai venit sã termini ceea ce ai început.”Vroiam sã par sarcasticã,însã tonul vocii îmi era glacial,distant.
Chaz mã privi cu o curiozitate aproape copilãreascã,însã fatal de cunoscutã.Continuã sã se apropie de mine,în timp ce eu am rãmas pe loc,incapabilã sã fac vreo miºcare.Mã concentram prea mult pe miºcãrile subite ale inimii mele.
Rãsuflarea lui fierbinte aproape cã se izbea de pielea mea.
“-Urãºte-mã dacã asta te face sã te simþi bine”,îmi ºopti el.”ªi eu te urãsc.”
Aº fi vrut sã îi spun cât de mult îmi era silã de el.Aº fi vrut sã-I spun asta ºi mult mai multe,însã nu existau cuvinte care sã exprime furtuna din strãfundurile mele.Toate emoþiile amestecate,pierdute ºi pãrãsite în cele din urmã…
“-Pentru tot”,adãugã Chaz,vorbind încet.”Pentru cã exiºti,pentru cã te iubesc ºi te urãsc în acelaºi timp…”
Sau poate cã îþi pierzi cioburi din inimã..
De parcã nu mai auzisem asta de mii de ori.De parcã l-ar fi durut numai pe el,nu ºi pe mine.De parcã chinul nostru nu ar fi fost unul ºi acelaºi,o contopire nedoritã.
Nu am crezut niciodatã în el.
L-am îngropat adânc printre amintiri,de ce sã-l scot tocmai acum?
“-Ar fi trebuit sã nu-þi pese.”Vocea mea era la fel de joasã ca a lui.”A fost singura noastrã soluþie.ªi nu putem începe din nou.Am fi avut amândoi de pierdut.”
Speram cã ºtia la ce mã refeream.
Întreaga mea razã vizualã era ocupatã de chipul lui,care emana amãrãciune amestecatã cu furie.Dintr-o datã,umbrele trecutului reveniserã ca sã îºi revendice amintirile.
“-E prea târziu ca sã începem din nou”,repetã el.”Însã…nu cred cã am fi avut de pierdut ceva dacã am fi încercat.”
Ce naiba vroia sã spunã?Insinua din nou cã toate s-au întâmplat din vina mea?Sãrutatul,îndrãgostitul,cearta,despãrþirea?
“-De ce îmi faci asta?”M-am apropiat ºi eu de el.”De ce nu o poþi lãsa baltã?Trecutul e trecut ºi nu putem schimba asta.”
Încercam sã mã menþin calmã,însã furia exploda în mine.De ce trebuia sã redeschidã vechile rãni?ªi aducea la suprafaþã exact ce încercasem sã evit…
Au trecut atâtea zile,însã parcã toate acele lucruri se întâmplaserã ieri.
Eram damnatã sã trãiesc mereu în trecut.
“-Asearã”,am ezitat eu”,vroiai sã te iert pentru tot?Sã o luãm de la început,sã ne prefacem cã nu s-a întâmplat nimic?”
Nu zise nimic,însã tãcerea era întotdeauna un rãspuns la întrebãrile mele.
Mã simþeam de parcã am trãit în amorþire ºi nu am simþit,nu am sesizat nimic ani întregi.
“-Asta a fost?”am icnit eu.”Dar,pânã la urmã te-ai rãzgândit…nu-I aºa?Când ai vãzut cã eu nu te suportam,încercam sã te scot din capul meu...ai reacþionat ca atare.”
“-Taci din gurã”,mârâi el.
Am atins coarda sensibilã,excelent.În sfârºit îi gãsisem punctul slab.
M-a satisfãcut aproape în mod criminal furia lui.Acum puteam simþi ºi eu cum e sã faci regulile jocului.
“-Nu vreau sã tac.Am tãcut prea mult,e timpul sã întoarcem zarurile.”
Deja îmi gustam propria nebunie,încântatã cã era jocul meu ºi nu al lui.Chaz tãcea acum,privindu-mã furios,cu o urmã de consternare pe chip.
Mânia mea ne lovise din plin.Pe mine mã fãcea impenetrabilã la durere,iar pe el îl scotea din minþi.
“-Aºa…deci unde am rãmas?Ah,da,întâmplarea de asearã.Ai fost atât de laº încât…”
Doream sã continui,sã îl lovesc cu niºte cuvinte usturãtoare.Însã mã apucã atât de rapid de umeri încât abia am vãzut miºcarea.Doar am auzit aerul vâjâind pe lângã mine.
Mã trânti de perete,fãcându-mã sã-mi pierd rãsuflarea.Pe urmã am simþit impactul din plin ºi nu mi-am putut stâvili un geamãt de durere.
Se pãrea cã întrecusem niºte limite invizibile.
“-Ce,nu-þi place cum sunã adevãrul?”Întrebarea mea nu era mai mult decât o ºoaptã sugrumatã în aer.
“-Dar þie îþi place sã dansezi cu diavolul?”spuse el,ca un fel de rãspuns stupid la replica mea.Însã nu-mi puteam scoate cuvintele din minte.
I-am zgâriat sãlbaticã braþele,încercând sã mã eliberez.Îmi dãdu drumul,puþin scârbit,uitându-se la mine ca la o ciudãþenie,ceva împotriva naturii,ceva ce n-ar trebui sã existe.
Am rãmas în acelaºi loc,lipitã de perete,cu buzele uºor întredeschise.
Cum s-a putut ajunge aici?
La fel de repede precum a venit,Chaz se întoarse pe cãlcâie ºi se îndepãrtã.Pleca.
Aproape cã am cãzut în genunchi.Momentul absurd de nebunie trecuse la fel de repede precum o brizã de varã.Plãcutã,dar prea scurtã.
ªi au mai rãmas doar tãcerea ºi întrebãrile acelea dureroase pe care le evitam din cauza amintirilor.
De ce a plecat?De ce a trebuit sã se termine ºi asta aºa?Ah,dar de ce toate lucrurile din viaþa mea se sfârºeau la un moment dat?
Lungi ºi pierdute cuvinte…
Am fost de atâtea ori goalã pe dinãuntru…iar acum se întâmpla din nou.

~~~~~~~~~~~~~~~
In sfarsit.A trebuit sa-l fac din nou,pentru ca nu-mi placea capitolul initial Sper ca a iesit bine