Cu totii vorbim.Dar lumea, ea ce ne spune?

[Scarlett Soul]

Resemnarea

Acum ii parea rau de tot ce lasase in urma, de viata lui care candva fusese precum un decor plin de flori...

Timpurile nu se mai intorceau niciodata, desi ar fi vrut sa aiba o Roata a Timpului, pe care sa o invarte de fiecare data cand mintea lui, uita pe cineva.

Amintiriile sunt singurele care ne raman, dar daca le pierdem si pe ele atunci ne-am pierdut pe noi insine, ne-am pierdut intr-un univers mult prea mare ca sa ne putem regasi din nou...

Simtea o putere straina, care il forta sa se intoarca spre el insusi, sa se priveasca in oglinda si sa- si calauzeasca pasii in functie de reflectia pe care o vede. Acel cineva il ruga sa se intoarca in trecut si sa prinda din zbor toate lucrurile pe care le considerase neimportante.

"Alien, Alien, cred ca ar trebui sa mananci", se auzi o voce prefacuta.
Lupul alb, care raspundea la acest nume, se grabi spre voce, caci isi simtea stomacul in gat.In mai putin de cateva minute, ajunse langa prada, care parea a fi o caprioara, improscata deja de sange pretutindeni.
Alien se apropie si incerca sa "ciuguleasca" resturile ramase din vanatul familiei.Cand sfasie prima bucata de carne, fratii lui, Darwin si Alfred se apropiara. Darwin ii arunca o privire ucigasa si se napusti cu putere asupra lui, lasandu-l culcat, cu botul intre labele din fata.Avea numai cateva luni, era un pui care nici nu gustase din viata si stia deja cat de amara si nedreapta este.
Jurase ca o sa se razbune, ca o sa le arate el cum este sa suferi, sa iti fie teama ca peste cateva zile vei muri, sau sa stii ca de cate ori iesi din culcus cineva te-ar putea vana...
In acele momente ar fi vrut sa-ti scoata pur si simplu inima, sa o lase pe pamantul rece si umed, ca sa nu mai aiba din ce suferii.De multe ori trebuia sa-si asculte mintea, dar inima mereu ii opunea rezistenta, pana ce in cele din urma castiga lupta.

Dupa o vreme, Alien crescuse si era in stare sa-si poarte singur de grija, numai ca acum toti erau amenintati cu moartea, desi nu toti o meritau. Viscolul, rebel, ca de fiecare data, lasa in urma sferturi de copaci, de plante, pustiia tot ce gasea, omora tot ce era viu, era un mare ucigas al acelor timpuri...
Mancarea se terminase de ceva vreme, asa ca fura nevoiti sa plece impreuna la vanat. Totul era ingropat sub un asternut imaculat de zapada, nimic nu misca totul era ata de linistit, parca Dumnezeu le luase la toti viata, ca sa nu mai sufere frigul de afara...
Deodata, ceva se misca.Alien, inregistra si el mesajul si fiindca era cel mai agil fugi dupa cerbul care parea oricum destul de slab, fugi si fugi pana ajunse intr-un spatiu deschis, fara nici o urma de vegetatie.Darwin se afla nu la mare distanta de el, cand observa o teava lunga, cenusie, iar langa un om care avea un zambet ciudat, batjocolitor. UN VANATOR !!!
Incremeni, dar isi dadu seama ca nu avea timp nici macar sa se sperie, trebuia sa actioneze. Se napusti asupra lui Darwin cu gandul "Razbunare !" si il impinse pana glontul fu tras.
Parca si cerul se luminase, nici macar afara nu era atat de frig...isi salvase fratele, pe cel care ii mancase toata copilaria, cel care niciodata nu-si va sacrifica mandria ca sa-i multumeasca.

"Sunt castiguri ce te injosesc si infrangeri ce te inalta..."

Un ultim gand ii mai transmise Copacul Inimii :
'Nici o data sa nu uiti cine esti si nu te astepta de la nimeni sa-ti dea caldura care au primit-o.'
Se detasa de arbore, care aparent ii salvase viitorul, care il facuse sa nu-i fie frica de el insusi, dar apoi isi aduse aminte:
'Nu putem schimba pe nimeni, putem doar sa-i ajutam sa descopere ce se afla deja in ei...'