~ Misterioasa poveste a lui Benjamin Button ~

[Matt I. River]

Oke so.. fic nou.. Sper sa va placa.

- Pentru Isabella Isildur -

[font=Matura MT Script Capitals]

Misterioasa[/font] poveste a lui..
[font=Brush Script MT]~ Benjamin Button ~

[/font]

- Prolog -

26. 09. 2008

Ziua de douazeci si sase septembrie a adus odata cu ea o ploaie cum nu s-a mai vazut pana atunci in micutul orasel din sudul Angliei. Spitalul din centru orasului era aproape plin. Cu greu te puteai misca printre zecile de oameni care se foiau de colo-colo, doctori, pacienti, asistente si vizitatori in egala masura..

„-La ce te uiti, Caroline?”
„-La vant, mama.” Raspunse aceasta oftand si mascandu-si un cascat. „Se spune ca va veni un uragan in curand.”

Intradevar, vantul batea cu putere in ferestre acoperite cu draperii, alaturi de picaturile mari si dese de ploaie.
Caroline, in varsta de patruzeci de ani, nu parasise spitalul si nici salonul mamei sale de cand aceasta fusese internata, cu trei zile in urma.

„-Pot sa fac ceva pentru tine, mama, ca sa te simti mai bine?” spuse aceasta, departandu-se de fereastra si venind langa patul lui Daisy. Ii lua mana tremuranda in ale ei si o privi, fiindu-i foarte greu sa isi stapaneasca lacrimile. Dar doamna Daisy doar ofta slabita si o stranse incet pe fiica ei de mana, spunand:
„-Draga, nu a mai ramas nimic de facut. Asta e adevarul.. Ma simt din ce in ce mai slabita si imi este din ce in ce mai greu sa tin ochii deschisi..”
Caroline ceda intr-un final, o lacrima alunecand usor pe chipul ei care inca nu cunostea riduri.
„-Mama.. O prietena de-a mea mi-a povestit ca.. ca nu a mai avut ocazia sa isi ia adio de la mama sa.. Am vrut sa-ti spun.. am vrut doar sa-ti spun cat de mult imi vei lipsi..”

Zeci si zeci de lacrimi incepura sa ii cada din ochii caprui in timp ce rostea aceste cuvinte. Acum, cand doamna Daisy mai avea doar putin de trait, se simtea ca si cum ea era cea care urma sa paraseasca aceasta lume, sa lase in urma persoane dragi, prieteni si familie. Acestia aveau sa o planga indelung, sau poate ca nu, dar ea considera ca nu merita lacrimile lor. Tot ce vroia era sa se desparta asa cum trebuia, sa paraseasca lumea asta si sa paseasca in infinit inconjurata de toti cei pe care ii iubea..

„-Ti-e frica?” intreba cu greu Caroline, intr-un final.
„-Sunt curioasa.. de ce o sa urmeze..”

Doamna Daisy isi pierdu sirul gandurilor pentru cateva secunde, in ochii albastrii ai acesteia aproape vazandu-se vremurile acelea, de mult apuse..

„-Au construit acea gara in 1918. Tatal nostru a fost acolo cand
a avut loc inaugurarea ei. A spus ca.. a cantat o orchestra de suflatori. L-au pus pe cel mai bun ceasornicar din sud sa construiasca acel ceas glorios. Numele lui era.. Domnul Gateau. Domnul „Prajitura”. Era casatorit cu o creola din parohia evanghelista. Si au avut un fiu impreuna.. Domnul Gateau era orb din nastere. Cand fiul lor a fost destul de mare, s-a inrolat in Armata.. S-au rugat la Dumnezeu sa il pazeasca si sa il aduca inapoi in siguranta.. Luni intregi, nu a facut nimic altceva decat sa lucreze la acel ceas. Intr-o zi.. a venit o scrisoare.. de la unul din colegii fiului Domnului Gateau.. Acesta a terminat munca in acea noapte si s-a dus singur la culcare.. Si fiul lor s-a intors acasa.. L-au inmormantat intr-un loc de veci al familiei.. Unde le-ar fi fost alaturi cand le-ar fi sunat si lor ceasul.. Domnul „Prajitura” a lucrat la ceasul lui, trudind din greu sa il termine.. Era o dimineata de neuitat, cea in care in sfarsit ceasul a fost montat.. Tata spunea ca era plin de lume.. Chiar si Teddy Roosevelt a venit..”

Doamna Daisy facu o pauza, inainte sa continue, umezindu-si putin buzele. Caroline o privea inmarmurita, stergandu-si lacrimile din cand in cand.

„ – Merge invers! – a fost singurul lucru pe care Teddy l-a spus cand ceasul a pornit, in cele din urma. – Asa l-am facut sa functioneze. – explica Domnul „Prajitura”. – Poate ca asa, baietii pe care i-am pierdut in razboi se vor intoarce acasa. Se vor ridica pe picioarele lor, fara niciun ajutor, si vor veni acasa, asa cum ar fi trebuit. – Toata lumea asculta fara sa scoata o vorba.. Majoritatea barbatilor isi scoasera palariile.. in timp ce femeile suspinau incet in batistutele lor.. – Acasa la fermele lor.. – continua Domnul Gateau. – Sa lucreze, sa aiba copii, sa traiasca vieti indelungate. Poate ca asa, si fiul meu s-ar intoarce acasa.. – Facu o mica pauza, parca privind multimea pe care nu putea sa o vada.. Parca privind in sufletele lor.. in inimile lor.. impartasindu-le suferinta.. – Imi cer scuze daca am jignit pe cineva. Sper sa va placa ceasul meu. - .. Domnul „Prajitura” nu a mai fost vazut niciodata de atunci. Unii spun ca a murit.. de inima neagra.. altii ca a plecat pe mare, doar cu o barca, doua vasle si hainele de pe el.. „

Caroline se linistise in sfarsit, ascultand vorbele mamei sale. Se uita indelung la ea, dupa care rosti pe un ton tremurat:
„-Sper ca nu te-am dezamagit.”
„-Oh, draga.. nu m-ai fi putut dezamagii..”
„-Ei bine, eu..” raspune fiica, schitand un mic zambet care disparu la fel e usor cum se contura pe buzele ei. „Stiu ca nu am multe lucruri cu care sa ma laud.”
„-Valiza..” spuse doamna Daisy, aratand spre banca de langa geam. „Este un jurnal in ea..”
Caroline se ridica usor si parcurse drumul pana la fereastra, deschizand usor valiza si scotand o carte de dimensiuni medii, legata in piele maro.
„-Mi l-ai putea citi, draga?”
„-Asta vrei sa faci?” intreba Caroline.
„-Doar sunetul vocii tale..”
„-Bine.. bine, mama.”
Se aseza inapoi pe marginea patului, deschise usor jurnalul si incepu sa citeasca:
„-Are data de 4 aprilie, 1985. Scrie „New Orleans..”

„Acesta este testamentul meu. Nu am prea multe de lasat, doar cateva propietati, nu prea multi bani.. Voi parasi aceasta lume asa cum m-am ivit in ea, singur si fara nimic al meu. Tot ce am este povestea mea, pe care o scriu acum, cat inca mi-o pot aminti. Numele meu este Benjamin.”

„Benjamin Button”

P.S. - Maine voi pune cateva imagini cu personajele. Sper sa va placa.
[align=center]