Post Mortem

[Desiree Rose Goth]

Scuzati ca e un next atat de plicticos,scurt si fara nimic horror in el Dar in capitolul urmator va incepe macelarirea in masa
Inca o data...nu ma bateti cu bata ca e nereusit

Capitolul 7-Where has my heart gone?

Aº fi vrut sã am puterea de a schimba cursul evenimentelor dupã bunul meu plac.Aº fi vrut sã rescriu trecutul deoarece nu ºtiam cum sã continui cu prezentul ºi viitorul.
Timpul trece,indiferent de situaþie,dar amintirile rãmân peste ani,reuºind sã prefacã toate momentele în purã agonie.
Ceream o altã realitate,dar era imposibil.Primisem de atâtea ori o a doua ºansã încât ar fi trebuit sã mã mulþumesc cu faptul cã eram în viaþã.Dar nu acesta era finalul la care mã aºteptam.
Prea multe lucruri erau în neregulã,de mult prea mult timp.
Nu eram nici pe departe fericitã,iar asta fãcea lucrurile ºi mai grele.
ªi oamenii din jurul meu suferã.Parcã aº fi trãit din nou printre umbrele trecutului,un deja-vu nedorit,pe care încercam sã nu îl accept.Însã,de data aceasta,încercam sã nu mã învinovãþesc prea mult.
Unde mi-a dispãrut inima?
Mã simþeam de parcã amintirile îmi veneau în întâmpinare,râzându-mi în faþã,reproºându-mi,batjocorindu-mã.Fiindcã nu voi putea niciodatã trece peste umbrele trecutului.Pentru cã nu eram în stare sã pãºesc mai departe,sã las totul în urmã.
Fiindcã s-a terminat…nu-I aºa?
Ar fi trebuit sã ºtiu cã propria mea viaþã era o minciunã,o negare înverºunatã.
Am oftat.De câte ori în ultimele luni m-am gândit la chestiile astea?Deja aveam capul calendar ºi încã nu mã sãturasem.
Acum mult timp,într-o altã viaþã,cu un alt destin, mã captivau toate momentele ,de la o frunzã cãzutã,la un boboc înflorit,o floare în toatã splendoarea sa.Le vizualizam pe toate ca pe un film mult îndrãgit,din nou ºi din nou, mulþumitã ,fãrã sã îmi doresc altceva.Iar acum toate acele momente le pierdusem în teroare…
ªi nu mai vroiam asta.Naiba sã-l ia de trecut.N-am ºi eu dreptul de a începe din nou?Nu pot fi pentru totdeauna o strãinã în propria mea viaþã.
Nimeni nu a spus cã m-am despãrþit de el.ªi nimeni nu mi-a spus cã nu am voie sã decid pentru mine.E viaþa mea,în fond.
Suna exagerat,dar gândul era irezistibil.
Þineam mobilul în mânã.Mai era o chestiune de câteva secunde pânã când aveam sã-l sun.Niciodatã nu este prea târziu.Nu în cazul meu.
Am început sã tastez numãrul.Vroiam,mai mult ca niciodatã,sã vorbesc cu el.ªi nu era o dorinþã iraþionalã,ci ceva absolut necesar.Un cuvânt,o propoziþie,vroiam doar sã-I aud vocea.Nu cred cã ceream prea mult.
Am apãsat pe butonul de începere apel ºi am sperat cã nu îmi va intra cãsuþa vocalã.ªi m-am întrebat dacã el mi-a ºters numãrul din agendã doar ca sã mã uite sau…sau poate eram eu prea pesimistã în dimineaþa asta.
Dylan rãspune dupã numai câteva secunde,de parcã aºteptase ca eu sã îl sun.
“-Da?”
Glasul lui îmi trezea multe amintiri înapoi la viaþã.Un amurg pictat cu nuanþe violete…un sãrut fugar sub umbra unui stejar…
Apoi mi-am dat seama cã nu ºtiam cum sã încep.Ultima oarã când am vorbit a fost acum vreo douã sãptãmâni.
“-Mi-a fost dor de tine.”
Erau cele mai simple cuvinte pe care I le puteam spune,în cea mai scurtã formã.Mai mult de atât nu puteam zice.
Dintr-o datã,mi-am dorit ca noi doi sã fim unul lângã altul,fãrã atâþia kilometri care sã ne despartã.Vroiam sã vorbim direct,faþã în faþã.Sau poate sã nu vorbim,ci sã fãcem altceva…mai plãcut.
Rãspunsul lui era neaºteptat,dar acele cuvinte au reaprins vãpaia speranþei mele.
“-ªi mie mi-a fost dor de tine.”
Dupã mult timp,mi-am regãsit inima în acelaºi loc.
Am discutat lucruri mãrunte,încercând sã evitãm pãrþile dificile.Eram prea fericitã pentru a fi supãratã cã nu mã aflam lângã el; voi încerca sã mã gândesc la lucrul acesta mai târziu.
Era atât de uºor sã vorbesc acum; ezitarea mea de la început pãruse nelalocul ei,însã numai atât.Acum nu mai exista decât înþelegerea simplã dintre noi doi.
Dylan mi-a propus sã ne întâlnim într-un weekend,cândva,în Seattle.Am rãmas sã plãnuim data exactã mai târziu.Dar mãcar ne vom vedea în curând.
În sfârºit,lucrurile reveneau la normal.Era ºi timpul.
Bineînþeles cã nu i-am spus de gândurile ce mã apãsau.Toate lucrurile acelea ciudate,involuntare.Nu vroiam sã mai provoc griji inutile.
Ne agãþam amândoi cu o încãpãtânare disperatã; nu doream sã fiu ea cea care închidea telefonul.De fapt,nu vroiam deloc sã se termine conversaþia.Era perfect aºa.
Pânã la urmã,tot eu a trebuit sã închid.Mã rog,fusesem obligatã sã inchid.Mãtuºa avea dupã-amiaza aceasta niºte invitaþi,un fel de adunare de dupã înmormântare.Cam aºa ceva.
Nimic interesant.Sper cã voi cunoaºte pe cineva de acolo.
Dar mãcar voi avea la cine mã gândi în urmãtoarele ore.