I can't forget you...

[Jenny Spring]

Ma plimbam incet pe coridoarele scolii. Simteam nevoie de putina plimbare in liniste, si poate, intalneam pe cineva dornic de aventura.
-Ihii, ihi..se auzira niste sunete care veneau dintr-o camaruta pe care nu o mai vazusem pana acum.
Am deschis usa cu un scartait usor. Mi se infatisa o camera aproape goala, unde se afla o oglinda, iar in fata acesteia, o fetita din anul I. Statea pe jos, cu picioarele pe langa corp si plangea. La auzul scartaitului usii, incerca sa isi domoleasca plansul, dar nu reusi.
- Ce ai patit? O intreb eu ingrijorata, in timp ce ma asezam langa ea.
Fetita paru sa aiba incredere in mine si imi spuse printre sughituri:
- Imi e...d-dor..de..ma..mi si tati! Ei sunt acasa, si nu i-am vazut de o saptamana! Imi e dor de mami si tati! repeta ea, trista.
Se ridica si pleca in fuga din camera.
Am ramas acolo, uitandu-ma la pantofi, repetandu-mi in minte vorbele fetei : Imi e dor de mami si tati!
- Ce patetic! Nu poate sta nici o saptamana fara mami sau tati!
Eram atat de furioasa pe ea. Ea nici nu se gandea ca mami si tati nu aveau sa o sustina pana la 60 de ani, ca trebuie sa se descurce singura.
Am ridicat capul si m-am uitat la oglinda ce vroia a se da mareata.
" Sa-i mai vad o data, o singura data, si as fi fericita" gandesc eu in timp ce ma ridicam.
Dar nu am apucat sa ma uit in oglinda caci o voce sparse tacerea:
- Esti bine?
Fara sa ma uit in spate, am raspuns, mai mult pentru mine:
- Da, sunt bine. Merci de intrebare.
M-am intors pe calcaie si atunci am vazut cine mi-a adresat intrebarea.