O intalnire neasteptata

[Jenny Spring]

Mi-am sprijinit greutatea de un picior si am privit-o rece pe Kasumi.
- Am prins ideea, Kasy. Insa te intreb: Cum o sa ucizi o musca? Vorbindu-i pana moare de plictiseala sau ce?
Am luat o scurta pauza, de respiratie, apoi am continuat:
Si ai dreptate. Nu sunt eu. Sincer, niciodata n-am fost eu.
Eram rea. Eram ironica. Nu stiam de ce, dar imi placea.Imi placea sa am ochii aproape scosi din orbita de nebunie, cu un ranjet malefic. Eram in stare sa ucid un prieten, pentru alt prieten, daca nevoia ma forta. Nu e greu…
Vantul batea molcom, iar linistea a pus stapanire pe padure. Nici o vietate nu se mai auzea, si nici macar respiratiile noastre. O fractiune de secunda cand amintirile reveneau. Versurile unei melodii foarte frumoase, Incuiata, ce e drept, dar versurile minunate. Si melodia la fel.
“ Nu mai simt nimic,
Nu mai vreau nimic.”
Cat de bine se potriveau cu momentul acesta!
Norii erau stransi deja, asa ca incepu o ploaie marunta. O ploaie calda de care simteam nevoia. Acum nu se mai auzea decat ploaia. Si parca ma calma. Simteam cum se amesteca disperarea cu tristetea dandu-mi senzatia de amar in gura. Simteam cum mi se uda ochii si nu mai vad decat un alb impaienjenitor. Lacrimile se amestecara cu picaturile astfel ca nici eu nu mai stiam diferenta dintre ele. Dar de ce plangeam? Din cauza a cea ce eram. O persoana careia i-au fost rapite de atatea ori sentimentele. Cum mai puteam spune ca am asa ceva? Cum mai puteam spera la prieteni, daca nici eu nu puteam fi un model?
“ Cine sunt? O bestie? Da..o bestie cu chip angelic”
Nu mai stiu nimic. Nu mai am sentimente. Nu mai vreau, dar nu pot.
“ Viata e atat de complicata, dar de asta o iubim cel mai mult”. Vorbele persoanei cel mai mult iubite, demult stinsa...Mama mea…