Toamna tarzie

[Bell Evans]

Bell se ridica, urmand'o pe Helena. Pentru o clipa vru sa se intoarca, sa stea acolo, pe malul lacului, unde se simtea protejata. Unde lacrimile creau mici valurele pe suprafata ca de oglinda, iar adierea blanda venita din Padure o alina. Unde nu trebuia sa isi inghita lacrimile, pentru a se preface ca totul e bine.
"-Nu te intorci acolo" murmura Helena, privind'o serioasa.
Cercetasa ofta incetisor, dupa care incepu din nou sa mearga. Simtea cum lasa in urma deznadejdea si panica, iar curajul incepea sa isi faca loc in interiorul ei.
Ajunsesera deja aproape de intrarea in castel, cand Bell se opri pe prima treapta.
"-Chiar nu pot sa fac asta" spuse ea, luand'o la fuga.
Nu ii pasa ca Helena o credea nebuna..nu ii pasa ca bobocii de pe domenii se uitau la ea ca la una scapata de la Sf. Mungo..vroia sa se ascunda, sa mearga undeva unde nimeni sa nu o vada.
Si atunci gasi raspunsul..Padurea Interzisa..nu degeaba era interzisa!
Ajunsa aproape de intrarea in codru, inceta sa mai fuga, iar pasii i se domolira. Respiratia inca ii era sacadata, dar lacrimile ce incepusera sa'i curga pe obraji incepura sa o calmeze.
De ce..de ce se intamplase asa? De ce nu putuse sa'si tina gura..de ce stricase ca de obicei totul..
Vroia sa ramana acolo..sa se afunde in intunecimile padurii, unde linistea susura ca un izvor bland si alinator..unde perdelele de muschi aveau sa o protejeze si sa o lase sa se culce pe suprafata lor ca de matase.
Se aseza sub un paltin falnic, lasandu'si capul pe genunchi si dand frau liber lacrimilor..