Linistea dinaintea furtunii

[Ruthie Allen]

Privirea ii aluneca asupra unui paianjen,ce-si tara,cu mare greutate,trupul pe jumatate frant,in mers contorsionat,spre sfarsit.
Pierdut printre firele de praf,zvacni de durere in vulnerabila-i maruntime,izbucnind in compulsii haotice ce parca compuneau un dans de-un tragic si ridicol in acelasi timp.
Suferinta ii fu curmata dupa cateva clipe ce,pesemne,inghesuiau o vesnicie a lui,cand picioarele-i subtiri se chircira in jurul unui corp lipsit de orice suflare.
Gramajoara aceea lipsita de greutate,de vreun ecou in ceea ce va urma,un biet punct inert,murdarind o podea atat de vasta prin comparatie,ii aminti de miile de trupuri frante de magia neagra,risipindu-se intr-un fragment al timpului ingrozitor de restrans.
Tremura la presimtirea unor alte zeci de trupuri,inghitite de moarte si ingropate sub trecerea timpului,lasand in urma siluete a caror plansete vor rasuna,probabil,atat de sters in cadrul intregului.
Cu o singura miscare a ei,ar fi putut,poate,sa le mai amane putin pieirea,dar era,insa,prea captiva in propria sa dorinta,ce o devora atat de coplesitor.
Alunga aceea priveliste funebra si isi fixa privirea asupra dulapului indesat cu ingrediente,inhaland mirosul lor intepator,ce aducea a iz de moarte,de sfarsit.
Se indrepta spre el,incercand sa isi nege vreo urma de ezitare,si cu mainile-i subtiri si palide,tremurande,prinse cu degetele un saculet micut.

„Petale de trandafir negru...creeaza un soi de dragoste fata de moarte,pentru a anula teama...insa exista riscul ca cel ce le foloseste sa se indragosteasca pe veci de ea si sa nu o mai paraseasca...”