Linistea dinaintea furtunii

[Ruthie Allen]

Amintirea Ordinului intensifica senzatia vartejului in care se pierdea,incetul cu incetul,dizolvandu-si orice principiu ce,odinioara,il urma,in intunericul obsesiei sale.
Zambetele lor,ce le mai captura cu vreo privire fugara,ii sagetau,intotdeauna,carnea,cu o forta intr-atat de apasatoare,incat incepea a sangera indoliata de inabilitatea de a isi rotunji buzele cu atata impacare de sine.
Nu privea inocenta lor drept o slabiciune ce nu reprezenta mai mult decat un fel de handicap,ci ca un fapt asumat pentru a sluji ideile in care credeau cu atata ardoare.
Linistea aceea ce izvora din constiinta unor actiuni intentionate,spre indeplinirea unui scop ce nu trezeau in ei vreo urma de indoiala,o invidia ingrozitor.
Nepatati de savarsirea sfarsitului a zeci de vieti,atat de linistiti in ingenuitatea lor,atat de indepartati de subteranul in care zacea inchisa,captiva,Ruthie.
Si-ar fi dorit sa detina macar puterea de a ingadui si de a socoti drept,raul ce-l provocau Devoratorii,astfel incat sa se lase prada acelei obsesii fara a se ingreuna cu vinovatia actiunilor sale.
Neputiinta de a se parasi,in intregime raului,de a il accepta si a trai prin el,insotita de inabilitatea de a se apropia de binele ce ii parea atat de dificil de atins,o devora,incetul cu incetul,pe interior.
Starea aceasta de mijloc ar fi acceptat-o,cu oarecare seninatate,drept parte prezenta a oricarui alt moment,insa aflata in cadrul unui razboi pe cale sa inceapa,o coplesea nespus.

„Cred ca...au ceva ce mie imi lipseste...”