Un drum presarat cu petice de frunze si praf de vise...

[Ema Snow]

- Ema... Esti bine? Vrei sa continuam drumul?
Mi-am inghitit cuvintele. Aveam senzatia dureroasa ca incercam sa inghit pietre. Dar nu ma puteam opri. Era destinul meu, era ce mi-era mie sortit si nu puteam refuza. Destinul ti-l poti schimba uneori, dar niciodata refuza.
- Da, sunt in regula... am soptit. Daca vreti, putem merge mai departe.
Stiam ca eu trebuia s merg, dar nu vroiam sa le oblig si pe ele.
Un sunet ciudat imi atrase atentia. M-am intors si am vazut-o pe Ruthie plangand. Inima a cedat ca la un semn, lasand sa intre mila, spaima, disperare peste tot in trupul ei. "Nu", mi-am spus, "fi curajoasa".
M-am apropiat de ea si am luat-o linistitor de umeri.
- Este in regula... i-am zi pe un ton bland, mascand orice alt sentiment.
Si atunci am realizat cat de usor mi-era sa fac asta. Cat de usor era acum sa accept ce urma. Nu aveam incotro, stiam asta. De ce sa fug de ceva ce se va izbi de mine cu toata forta sa? De ce sa nu-mi privesc soarta in ochi acum? Sa traiesc o viata plina, temandu-ma de ce va putea urma? Nu. Trebuia doar sa-mi deschid bratele.
- Este in ordine... Linisteste-te... am soptit din nou.