Amintiri

[Raizen Isildur]

Castelul negru se înãlța falnic pe uriașa falezã din partea opusã a lacului, oglindinu-se cu un aer sumbru în apa limpede, parcã înghețatã. Nu se vedea niciun val oricât de atent de uitai. Aerul era stãtut, neclintit, ca înaintea unei mari furtuni. Era foarte întunecat, deși ziua era la mijloc. Zãpușeala și liniștea deplinã din jur te strângeau și te rãsuceau ca o menghinã strânsã la maxim. Era o zi foarte ciudatã.

Raizen stãtea cu mâinile încrucișate la marginea pãdurii, privind cãtre Hogwarts. Atât de vechi, atât de mãreț, atât de magic. Avea chipul împietrit, cu o expresie ușor încruntatã, gânditoare. Fãcuse o alegere nechibzuit, atunci, în Sala Mare. Ar fi trebuit sã plece, pur și simplu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum, totul era mult mai greu. Acum nu mai lupta pentru Potter sau pentru Devoratori, lupta pentru el însuși. Înainte sã se despartã de Kennya, gândul de a-l salva pe Potter însemna totul pentru el, dar apoi... apoi a realizat brusc cã lumea era împãrțitã în douã facțiuni. Potter și Devoratorii. De ce sã fie sclavul altora, când ar putea sã creez el a treia facțiune. Facțiunea lui. Raizen Isildur. Nu vroia sã fie un fel de Voldemort, era patetic. Gândul ridicol îl fãcu sã râdã zgomotos. Voldemort era un nimic. Devoratorii lui de asemenea. Îi va distruge pe toți. Îi va învinge. Dar nu venise încã timpul. Avea nevoie de timp, sã chibzuiascã. Nu avea sã repete aceeași greșealã copilãreascã ca în ziua aceea. De atunci rãmase tot timpul ascuns, retras. Vâna cãprioare și le frigea la focuri ce nu scoteau fum și rãspândeau puținã luminã. Resturile le dãdea la lupi sau le ingropa adânc. Noaptea devenea tigru și dormea pe o ramurã groasã a vreunui copac. Erau mulți în Pãdurea Interzisã, așa cã nu se agita sã își gãseascã un loc permanent. În fond nici nu era o idee bunã. Putea lãsa urme și nu vroia asta. În ultima vreme lucrase foarte mult la abilitãțile sale de a Dispãrea. Nu era chiar Dispariție obișnuitã, de altfel acesta fiind și motivul pentru care putea face un astfel de lucru la Hogwarts. Se întorsese cu multe secrete din cãlãtoriile sale în cele mai îndepãrtate colțuri ale lumii...

Bãgã mâna în buzunarul robei, scoase o carte de joc și începu s-o învârtã absent printre degete. Magia Încuiaților cu magia vrãjitorilor adevãrați, ce putea fi mai bun de atât. Prestidigitație și Magie ! Rânji când se gândi ce prost vãzuți erau Încuiații, când de fapt vrãjitorii sunt cei cu adevãrat proști. Nu și el. Cartea era un As de Inimã Neagrã. „Cartea Morții” i se spunea. Rânji din nou, și mai larg, la gândul acesta. Brusc zâmbetul îi pieri. Auzi covorul de frunze din spatele sãu foșnind. Nu era vântul, zgomotul era prea ritmic. Erau pași. Cineva venea. Dispãru în spatele unui arbore la 10 metri în spate, spre stânga. Privea spre locul în care stãtuse cu câteva secunde în urmã. Zgomotul pașilor rãsuna din ce în ce mai tare acum. Miji ochii abia observând o siluetã slab conturatã ieșind dintre arbori.

LE: Doar o persoana cum am zis si la descriere.