Amintiri

[Kayla A. Summers]

Pãdurea Interzisã a fost dintotdeauna fascinantã pentru Olivia. Reprezenta felul acela de loc irezistibil, fațã de care simțea o atracție purã, o dorințã irezistibilã sã îl cutreiere. Uneori, pe cer nu se vedea nicio urma de nor, iar pãdurea arãta arãmie și strãlucitoare, alteori, când cerul era brazdat de fulgere orbitoare, aceeași pãdure arãta ca desprinsã dintr-un iad.

Oliviei îi plãceau foarte mult zilele cu soare. Nãscutã într-o zi de varã, îi plãcea sã aibã deasupra capului un cer albastru și sã simtã cãldura dulce a soarelui pe piele. Îi plãcea foarte mult sã plece și sã cutreiere pãmântul cât vedea cu ochii, fãrã un scop anume, doar sã simtã tãrâna cum se ridica în urma ei, sã simtã crenguțele fragile cum se rup sub greutatea pașilor ei fini, sã audã foșnetul frunzelor. Ah, cât îi plãcea sã alerge prin frunze. Îi amintea... da, îi amintea de atunci... înainte sã...

Dar acum cerul era acoperit parcã de un scut prin care nu trecea nicio razã de lumina. Nu se simțea bine când era lipsitã de prezența Soarelui. Pãdurea era foarte întunecatã, aproape înfricoșãtoare, însã Olivia simțea nevoia sã meargã acolo. Trebuia. Parcã o mânã invizibilã îi fãcea semn, o îndemna sã se ducã acolo. Și într-adevãr simțea un impuls în interiorul ei care parcã îi spunea “Du-te și vei gãsi ce nu te aștepți”. Da, asta era! Acolo existã un lucru nebãnuit, ceva ce nu ar gãsi în niciun alt loc. Acolo existã o comoarã care strigã sã fie descoperitã și numai ea, dintre toți, o poate auzi și dezgropa.

Pașii sãi rapizi dezgoleau pãmântul de frunzele cãzute din cauza vântului. “E atât de devreme și ai zice cã e deja noapte”, se gândi. Avea un mers rapid, stãpânit, aproape ca de felinã. Dacã nu erau deloc frunze sau crengi pe jos nu s-ar fi auzit deloc. Dar oricum… nimeni nu era acolo. Era numai ea, singurã din nou. Dar nu se plângea. Acum era ca și cum avea întreaga scenã a lumii la picioarele ei. O lume deșartã, goalã, iar ea era stãpâna. Era stãpâna cerului negru și al pãmântului crãpat și ridicã mâinile în semn de putere divinã. Dar era singurã… se opri într-un loc. “Oh, o comoarã. O comoarã nu aș gãsi nici de mi-ar sta în cale.”, zise încet, încet, cu melancolie. “Ar putea fi aici, acolo. Ar putea fi acum sau mai încolo. Ar putea fi oriunde și oricând. Orice și oricine. Oricine…”

Privea toți arborii aceia care aveau o poveste în spate și își puse în gând sã savureze. Sã stea și sã uite, de sine, de tot. Și, deși aerul rece aproape cã îi tãia respirația, în același timp îi dãdea un sentiment de libertate infinitã. Se uitã în jos și vãzu o ghindã. Se lãsã pe vine și o luã în palmã. Rãmase așa, mai mult uitându-se prin ghindã decât la ea. Pânã când…