Post Mortem

[Desiree Rose Goth]

3000th post

Capitolul 10-You have failed to find what’s left

Vor deveni vreodatã visele palpabile?Dar coºmarurile aievea?Irealitatea poate strãpunge vãlul ce te separã de realitate, vãlul care te ascunde de ceea ce te temi?
Da, se întâmplã chiar în acest moment.E peste tot.Când privesc, când ascult, când respir.Mã întorc ºi vãd totul- spaima, dezamãgirea , sentimentul de apãsare.ªi nu pot face nimic, nu pot împiedica coºmarul sã înainteze din trecut.Iar aceastã irealitate morbidã nu face decât sã îmi suspine moartea la ureche…
Mã simt mizerabil de vinovatã.Indirect ºi de fapt nu am fãcut nimic…de ce e totul al naibii de dificil?
Bineînþeles, nu am luat un cuþit ºi nu am înjunghiat-o pe la spate.Dar toate emoþiile ce s-au adunat în sufletul meu în ultimele câteva ore încercau sã mã convingã cã de fapt asta am fãcut.Asta se întâmplã atunci când conºtiinþa e propriul tãu duºman.
Sentimente umane idioate.Sã te urãºti pe sine înseamnã sã îþi pese de tine, de ce s-a întâmplat cu persoana ta.Iar cei care trãiesc în trecut pierd întotdeauna.Dar dacã trecutul trãieºte prin prezent?ªi-a pus careva întrebarea asta?
M-am sprijinit aproape absentã de pervazul ferestrei, încã meditând la instabilitatea gândurilor mele.Nu puteam analiza un anumit subiect mai mult de câteva secunde, aºa cã am lãsat-o baltã.Aº fi vrut ca lucrurile sã revinã la normal, doar sã vãd ºi sã cred…
Oricum, mâine va fi altã zi, cu alte întâmplãri neprevizibile…cu alte explicaþii de dat ºi de aflat.Se va termina vreodatã rutina asta alertã?God, câte întrebãri inutile ºi fãrã un rãspuns plauzibil.
M-am uitat de dupã sticla subþire a geamului, privind cum translucida luminã a lunii se îmbrãþiºa cu pãmântul jilav.Stelele brãzdau cu uºurinþã umbrele cerului, argintiul contrastând puternic cu nuanþa nopþii.Întunericul fremãta prin grãdina din spatele casei, unduindu-se lin printre frunzele unor arbuºti de Tuia.Câteva lãmpi de grãdinã zãceau în jurul…
O umbrã distinctivã se miºca de-a lungul cãrãrii pietruite.Nu observasem- probabil cã fusesem prea absorbitã de acele detalii minore- dar o siluetã fugarã pãºea cu miºcãri aproape iluzorii.
M-am aplecat mai tare, încercând sã vãd cine era persoana care naiba-ºtie-ce-fãcea-acolo.Mai avusesem experienþe de genul acesta ºi nu se terminaserã tocmai plãcut.Deºi era posibil ca în noaptea asta sã fiu mai paranoicã -aveam motive destul de întemeiate- decât de obicei ºi îmi lua iarãºi imaginaþia razna.
Ah, la naiba, se miºca atât de repede.Într-un moment se afla lângã gardul ce înconjura arbuºtii ºi în secunda urmãtoare…dracu’, acum chiar nu-l mai gãseam.Am privit neîncrezãtoare în timp ce verificam de vreo douã-trei ori fiecare colþ al grãdinii.Nimeni ºi nimic.Enervatã, în cele din urmã, am deschis neîndemânaticã fereastra, cu gesturi nu tocmai elegante.
Aerul rece mã izbi din plin, zburlindu-mi ºuviþele de pãr.Am tremurat scurt din cauza frigului ce înainta rapid în casã câteva clipe înainte sã trec înapoi la inspectat grãdina.
În sfârºit.Silueta se ridicã în întuneric (fusese în genunchi cu câteva secunde în urmã..?),probabil alertatã de zgomotul pe care îl fãcusem când deschisesem geamul.M-am retras a anticipare dupã draperii, lãudându-mã în gând cã nu am aprins becul.Poate cã boacãna mea va trece neobservatã.
Dupã vreo 20 de secunde m-am întors în faþa ferestrei.M-am uitat cu atenþie, dar în locul unde vãzusem silueta nu mai era decât forma unui mãldar rãscolit de pãmânt.Am rezistat eroic impulsului de a da cu pumnul în sticla geamului din cauza frustrãrii.Niciodatã nu reuºesc sã îmi realizez detectivismele fãrã sã ºtie întregul oraº de planurile mele.Cât de iritant, de enervant ºi de prostesc.
M-am întrebat ce cãuta tipul – sau tipa- pe acolo, în miezul nopþii, doar la câteva ore dupã ce a fost ucisã o persoanã în casa cu pricina.Poate lãsase vreo urmã prin grãdinã, deºi nu mi se pãrea prea probabilã varianta asta.Suna a scenariu de roman poliþist, dar eram dispusã sã vãd dacã silueta lãsase ceva în urmã.
Lumina s-a aprins brusc, iar eu aproape am dat cu capul în geam din cauza surprinderii.
Am dat sã mã întorc, dar drumul mi-era blocat.Mai exact, nu puteam sã înaintez din cauza unei persoane.
Cred cã mi-am pierdut rãsuflarea câteva clipe.Îmi venea sã înjur puþin- tentaþia era atât de mare- , dar, printr-o minune, am dat uitãrii gândul acesta.Aveam lucruri mai importante de fãcut acum.
“-Jennifer”, am rostit cu respiraþia întretãiatã, de parcã m-aº fi oprit dupã o alergare de kilometri întregi.
Am expirat adânc.Era numai Jennifer, numai Jennifer,îmbrãcatã în geaca pe care i-o împrumutasem eu.Aveam atâta încredere în ea; încredere cã nu mã va omorî în urmãtoarele câteva secunde.ªi probabil cã sentimentul nu era reciproc.
Ah, iarãºi repetam cuvintele.Trebuia sã mã dezmeticesc în cele din urmã dacã nu vroiam sã rãmân derutatã, ºocatã mental pentru restul vieþii.
“-Ce cauþi aici?”am întrebat-o în timp ce încercam sã mã liniºtesc.
Mã privea aparent calmã.O mascã ce poate cãdea în orice clipã, ca dedesubtul ei sã aparã în mod obscen doar o altã mascã…
Am clãtinat din cap.Vorbele nu însemnau numai minciuni, nu-i aºa?Trebuia sã existe ºi o fãrâmã de adevãr în ele.Indiferent cât de micã.
“-Aºteptam sã vii”, îmi rãspunse Jennifer pe un ton neînsufleþit.”Avem lucruri de discutat.”
Ei bine, cel puþin ºtiam cã asta era cu siguranþã adevãrat.
Am tãcut, iar ea a luat asta drept un rãspuns afirmativ.
“-I-ai spus Biancãi Neveau despre…mica noastrã întâlnire de mai înainte?”
ªtiam la ce se referea, însã tot am ezitat timp de câteva momente.
“-Nu.I-am zis doar cã îþi arãtam unde e baia, oricât de stupid sunã asta.”
Jennifer rânji satisfãcutã.M-am aºteptat la asta, dar tot simþeam cum furia îºi face loc în fiecare fibrã a corpului meu.Am scrânºit mânioasã din dinþi.Mi-am reamintit din nou ºi din nou cã nu era bine sã-mi exteriorizez sentimentele într-un joc psihologic…
Dar mi-am ridicat capul ºi i-am zâmbit ºi eu la rândul meu.
“-ªi ºtii de ce am fãcut rahatul ãsta prostesc?De ce am ascuns totul ºi mi-am schimbat declaraþia?”
“-Oricum nu ºi-ar fi dat seama chiar dacã îþi pãstrai mãrturia iniþialã”, zise Jennifer lejer, cu o fluturare largã din mânã.
ªi probabil ºtii ºi tu cã nu poþi nega evidentul la nesfârºit, mi-am zis în gând, iar zâmbetul meu abia schiþat deveni aproape un rânjet sadic.
“-Dar totuºi m-ai întrebat dacã am inclus treburile tale murdare în declaraþia mea.”
Era atât de greu sã-mi joc rolul , sã-mi pãstrez expresia feþei impenetrabilã ºi sã eman o anumitã detaºare.Iar dacã fac o miºcare greºitã, o singurã miºcare greºitã, tot planul meu s-ar putea duce pe apa sâmbetei.Jennifer se poate rãzgândi îngrozitor de uºor, în orice clipã…
“-Da, te-am întrebat”, aprobã ea.”Dar numai ca sã vãd dacã mãrturiile noastre se sincronizeazã reciproc.Ar pãrea destul de suspect dacã una era la baie în timp ce alta mânca prin bucãtãrie.”
Nu am râs.
Jennifer venise înaintea mea ca sã vorbeascã detectivei; bineînþeles, mi-a divulgat exact lucrurile pe care trebuia sã le spunem.Dat fiind cã facem un teatru cu înclinaþii uºor psihologice, eram sigurã cã Jennifer nu se îndoise absolut niciun moment cã aveam sã-I fac jocul.Pentru cã eram mai avantajatã sã primesc…
“-Am fãcut-o doar fiindcã vreau o explicaþie.Vreau sã ai încredere în mine.Ai spus cã se întâmplã ceva rãu…ºi s-a întâmplat.Cu siguranþã cã ºtii ce se petrece aici.Sau mãcar parþial.”
Uram sã mã milogesc ca sã obþin ceea ce doream, dar situaþia de faþã era o excepþie.
“-Dar cine eºti tu aici ca sã ceri explicaþii?Tu, printre toþi ceilalþi…ceilalþi care nu ºtiu nimic, care cautã ºi ei explicaþii ºi nu gãsesc…cu ce ai fi tu mai diferitã decât ei?”mã întrebã Jennifer în timp ce o cutã de încruntare îi apãrea pe faþã.
Am înghiþit în sec.
“-Cassandra era prietena mea”, am zis eu fãrã sã am vreo inflexiune în voce.
“-Nu cea mai bunã prietenã.Nu cred asta.Tu vii din Seattle, nu-I aºa, Aileen?De ce nu ai putut sã stai acolo?”
Am îngheþat timp de câteva secunde.Nu putea sã ºtie…nu-I aºa?
“-Asta e treaba mea”, am mârâit eu hotãrâtã.Nu acum…te rog, mãcar nu acum.
“-Nimeni nu ºtie nimic despre tine, despre motivul pentru care te-ai mutat cu mãtuºa ºi vãrul tãu.De ce?Spune-mi de ce”, insistã ea.
Mi-am dar seama cã încerca sã mã zdrobeascã cu propriile arme.Juca murdar.
În fine, de fapt nimeni nu a impus regulile jocului.Astea le respectam ºi le încãlcam doar noi douã.
În camerã, lângã fereastra larg deschisã, se aºternu o tãcere durã.Eu nu ºtiam ce replicã îi puteam da, iar Jennifer probabil cã jubila în momentul acela.Îi vedeam zâmbetul glacial, rânduit în aceeaºi atmosferã cu cuvintele nespuse dintre noi.
“-Vezi, Aileen…eu nu sunt singura care are secrete.Aºa cã nu pretinde explicaþii de la mine.N-ai reuºit sã gãseºti ceea ce a rãmas.”
Îmi aruncã o ultimã privire sumbrã în timp ce se îndepãrtã.Dar dupã câþiva paºi se opri ºi îmi adresã un fel de La revedere în propriul ei stil:
“-A, apropo, mulþumesc pentru geacã.Cred cã mã duc sã vorbesc puþin cu Bianca Neveau.”
Nu i-am mai zis nimic.Îmi lãsã haina pe marginea scãrilor ºi se duse spre dormitorul meu.În timp ce Jennifer trântea în urma ei uºa m-am lãsat în genunchi ºi mi-am sprijinit capul în mâini.Nici nu îmi mai pãsa de curentul rece ce intra pe fereastra deschisã, de aerul glacial care îmi pãtrundea printre coºmaruri.
Poate cã ai câºtigat o bãtãlie, dar nu ºi rãzboiul.Lucreazã la asta.
Singura persoanã care îmi putea da câteva explicaþii era al naibii de încãpãþânatã; iar asta nu mã ajuta absolut deloc.Trebuia sã gãsesc o altã tacticã prin care…
Am auzit sunetul unei uºi deschise cu furie.M-am întrebat dacã Jennifer terminase atât de rapid conversaþia cu detectiva.Dar când mi-am ridicat capul m-am convins cã greºisem locul.
Încã un zgomot, de data aceasta o uºã trântitã.
Am închis ochii ºi am ascultat mai atentã.Auzeam aerul vâjâind în spatele meu, câteva cuvinte murmurate în camera de alãturi ºi…niºte paºi aproape imperceptibili venind de la parter.Niºte paºi ce începeau sã urce cu precauþie scãrile…
Ceasul de pe perete bãtu miezul nopþii.