Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

Capitolul 18-Souls that no longer live that life

Am inspirat adânc în timp ce mã gândeam cum sã încep.Nu mã pricepeam la psihologie, nici la scos informaþii cu forþa de la oameni.
Dar dacã Lyssa îmi cerea sã fac imposibilul voi încerca.Poate cã voi reuºi sã fiu îndeajuns de mãgulitoare încât sã obþin explicaþia de care aveau nevoie toþi.
ªtiam cã nu ar fi trebuit sã-mi bat capul cu aºa ceva.ªi eu am cerut ajutorul prietenilor când am avut nevoie…dar nu am primit nimic.Conform regulii, nimeni nu ar fi trebuit sã pretindã ajutor de la mine în momentele acestea.
Sã zicem cã Lyssa ºi Matt sunt singurele douã excepþii.Pe urmã gata cu favorurile.
Mi-am întors capul ºi am întrebat nesigurã:
“-De ce tocmai eu aº reuºi sã am rezultate cu Matt?”
“-Pentru cã eºti singura persoanã care nu a încercat”, îi rãspunse Lyssa în timp ce se strecura printr-un grup restrâns de oameni.Am sesizat în cuvintele ei o urmã de semn de întrebare.”ªi pentru cã eu chiar îmi doresc ca toate sã fie la fel ca înainte.”
“-Aha.Toate înainte ca sã moarã Katherine…”
“-Nu.Nu chiar.Katherine a fost doar vârful iceberg-ului.Nu e chiar în totalitate vina ei, dar are ºi ea un rol acolo”, spuse Lyssa în timp ce o cutã de încruntare îi traversa faþa.”Vivian, niciodatã nu da vina pe o singurã persoanã pentru toate lucrurile care se întâmplã acum.Toþi sunt tentaþi sã creadã cã totul a început din cauza lui Kate…ºi totuºi nu e adevãrat.”
M-am oprit brusc.Am privit-o cu mai mare atenþie pe Lyssa, încercând sã-mi imaginez ce puteau ascunde licãririle slabe din acei ochi cãprui stinºi.
“-Atunci, de ce înclini spre teoria cã Matt a ucis-o într-un fel sau altul pe Kate?”am murmurat eu.
“-Nu am spus niciodatã asta.”
Pãrea sincerã, dar numai eu ºtiam câte mãºti false puteau sã fereascã adevãrul…
“-Din ce alt motiv putem fi aici?” am marâit frustratã.”Zi-mi logica din toate astea, Lyss, fiindcã eu nu o înþeleg.”
Fata oftã ºi îºi trecu mâna prin ºuviþele de pãr într-un moment de nervozitate.Nu-mi pãsa cã ne oprisem în faþa tuturor acelor oameni adunaþi pentru înmormântare.Conta numai faptul cã adevãrul a fost spus doar parþial, iar acum era timpul sã se remedieze lucrurile.
Sau poate aberaþiile mele nu se vor transpune în realitate aºa cum am prezis.
Lyssa îmi aruncã o privire aproape exasperatã ºi continuã sã meargã.M-am luat dupã ea, iar sentimentul de dezamãgire îmbinat cu o furie oarbã pãtrundea în sufletul meu.
“-Îmi ascunzi ceva”, am concluzionat în timp ce lãsam un suspin sã-mi iasã dintre buze.”Cum ai vrea sã vãd ce-I cu Matt dacã nici mãcar nu-mi spui tot?”
“-Vivian…hai sã-þi explic cum stã treaba”, continuã Lyssa, încercând sã mã calmeze.”Mie întotdeauna mi-a pãsat de familia mea, de schimbãrile prin care trece.Niciodatã n-a fost zi în care sã nu le analizez starea de spirit, sã le observ zâmbetele indulgente sau încruntãrile de pe chip.ªi, pur ºi simplu, în doar câteva zile s-a schimbat totul…brusc, în mod inexorabil.Nimic n-a mai fost la fel de atunci.”
Tãcerea i-a întrerupt cuvintele rostite pe un ton ciudat, labil.ªtiam chiar înainte sã încep sã vorbesc cã Lyssa nu vroia, sau nu putea, sã spunã mai multe.M-am resemnat într-un mod nu tocmai graþios, dar încã îmi simþeam demnitatea plutind controlatã dincolo de glasul meu.
“-Stai sã ghicesc”, am mormãit eu încercând sã distorsionez atmosfera”, a murit mãtuºa Gertrude a femeii de la etajul 3?”
Se uitã la mine urât, aruncându-mi reproºuri mute.Reproºuri pe care le percepeam în aer, miºcându-se crud, încercând din rãsputeri sã mã înþepe.
Iar apoi o licãrire durã îi sclipi în ochi.Fãrã vreo cauzã plauzibilã,am simþit cum o dârã de stânjenealã îmi ardea obrajii.
“-Nu, nu e vorba despre nicio mãtuºã Gertrude, dacã la asta te gândeai”, rãspunse Lyssa încet dupã câteva secunde.”Dacã nu iei astea în serios, mai bine…nu te -ai mai chinui.”
Se întoarse cu o miºcare rapidã, dar am reuºit sã o prind de mâneca paltonului.
“-Hei, stai, doar am fost sarcasticã câteva momente.ªi dacã pleci…tot tu pierzi”, am adãugat încordatã, jucând cartea mea ascunsã.
A funcþionat.Deºi mi-am dorit pentru puþin timp ca Lyssei sã-I nu mai pese, sã se ducã dracului de aici ºi sã mã lase în pace.Bineînþeles, nu a fost decât un impuls de moment.Doar un gând incoerent, pe care l-am încuiat în cutia de satin a frãmântãrilor ce nu vor fi niciodatã rostite.
Lyssa îºi ridicã ochii spre mine ºi recunoscu ezitantã:
“-Nu îþi ordon sã faci nimic pentru mine,Vivian.Ci pentru ei, pentru toþi oamenii care se aflã aici.Þi-aº spune chiar acum toatã povestea, cap- coadã, însã nu e a mea, nu-mi aparþine, ca sã o dau mai departe.Matt e singurul care te poate lãmuri.”
Ultima propoziþie nu a rostit-o pe o voce atotºtiutoare; ci cu un glas trist, parcã împãcat cu o situaþie grea.
Oh, for God’s sake, doar zi-mi dracului odatã de ce…
Am scuturat vehement din cap, sã scap de frãmântãrile otrãvitoare ce mã împiedicau sã gândesc raþional.
“-Te înþeleg, Lyssa, crede-mã, chiar te înþeleg”, am spus eu pe un ton neutru.”ªi-mi pare rãu.Deºi nu e vina mea, dar nu am idee ce sã zic ca sã par politicoasã în faþa ta.Pãi…cred cã e timpul sã scot câteva informaþii de la cineva, nu-I aºa?”
ªi sã nu te aºtepþi la un rezultat tocmai bun.De fapt, ar trebui sã te aºtepþi la un mare nimic.
Fata aprobã printr-o grimasã ce se dorea binevoitoare…însã nu prea i-a reuºit.În fine, în afarã de acest detaliu mãrunt nu dãdea niciun semn de nervozitate.M-am întrebat brusc cum arãtam eu în faþa Lyssei, în ochii ei.Poate cã chipul meu avea forma unei strãine nedorite, sau cine ºtie…poate a unei viitoare prietene.
Deºi nu cred cã sunt chiar atât de suspect de norocoasã.Nimeni, nici în trei milenii întregi, nu m-ar accepta pe mine ca parte normalã din viaþa lui.Nimeni nu ar înceta sã mã priveascã ca o necunoscutã, cel puþin nu atât de repede.
Cu o singurã excepþie notabilã, m-am corectat eu în sinea mea.ªi încã o micã abatere de la regulã de care nu sunt sigurã încã, dar jur, voi fi în curând…
Sincer, nu aveam idee în ce categorie se încadra Lyssa.Nu încã.Mai aveam nevoie de puþin timp ca sã-mi dau seama cu certitudine.
“-Matt e acolo, lângã acel Renault Clio”, mã întrerupse o voce din contemplare.M-am cutremurat involuntar înainte sã pricep cã Lyssa îmi vorbise.”Eu nu vin cu tine…ar pãrea suspect în ochii lui Matt, Dumnezeu ºtie ce poate gândi el.ªi mulþumesc…pentru tot.”
Recunoºtinþa I se citea pe faþã; m-am simþit din nou al naibii de stingheritã.
“-Pentru nimic”, am murmurat eu în timp ce fata se îndepãrtã.Nu eram sigurã cã m-a auzit…dar mai conta în momentul acela?
Lyssa este atât de maturã, am meditat eu, mergând spre maºina pe care mi-o indicase fata.ªi pãrea de aceeaºi vârstã cu mine.Poate cel mult cu un an mai mare.
Mã preocupase grija ce o purta asupra fericirii familiei … de parcã ar fi fost toþi parte naturalã din ea, de parcã ar fi fost vorba de persoana ei.Dintr-o datã, în sufletul meu se nãscu un abis ucigãtor; un egoism profund, mizerabil, împrunat cu încã ceva…dar nu-mi dãdeam seama ce sentiment nimicitor îºi înfipse rãdãcinile în strãfundurile mele.
Era fericitã dacã ei erau fericiþi; bineînþeles, nu fusese greu de dedus.Am mârâit involuntar- de ce viaþa nu putea fi la fel de simplã ºi pentru mine?Adicã de ce sfârºeam tocmai eu cea învinsã de cuvinte, ignoratã, pãrãsitã în cele din urmã?
Am dus mâna stângã în dreptul buzelor, încercând sã alung gândurile ce mã bântuiau.Mai târziu , mi-am promis eu.Las toate pe mai târziu, nu mã pot concentra acum.
Mi-am canalizat toatã forþa de care eram capabilã asupra scopului pe care trebuia sã îl îndeplinesc.Speram cã nu va fi chiar totul o pierdere inutilã de timp ºi vorbe.
Bineînþeles, îl mai vãzusem pe Matt ºi înainte- mi-l prezentase chiar Katherine la una din petrecerile ei nebuneºti -, dar nu îmi formasem o pãrere exactã.ªtiam un singur lucru despre el; o informaþie ce putea ucide totul, ce era capabilã sã declanºeze urmãri inimaginabile.Oare eram singura care eram conºtientã de acest lucru?Hmm…puþin probabil.
Când m-am apropiat de el, îºi ridicã indiferent capul- am bãgat de seamã chiar din acea secundã cã va ºti ce va urma.Îi vedeam ochii albaºtri- închis în ciuda distanþei dintre noi, lucind într-un mod bizar, nepãsãtori ºi totuºi alerþi.κi trecea o mânã prin pãrul brunet, vâlvoi, de parcã vroia sã-l ciufuleascã ºi mai tare- nu în felul acela Twilightish, Doamne Fereºte.
Doar privindu-l, mi-am dat seama cã el nu era tocmai trist, nu avea acea stare instabilã când murea cineva drag- nu pãrea cã se vroia sã se sinicidã dupã câteva ore sau ceva de genul acesta..O resemnare sumbrã I se citea pe chip, una adâncã, profundã, pe care nu puteam sã o descifrez prea bine.
“-Matt”, am rostit eu, în loc sã-l salut , cum ar fi fãcut oamenii întregi la cap.
Oare mã mai cunoºtea?Speram cã nu, totuºi.Dacã încã mã recunoºtea atunci…
“-Vivian”, replicã Matt în timp ce un zâmbet slab îi apãrea pe chip.”Mã mir cum de mã mai recunoºti prin toatã mulþimea asta.”
Confirmarea mã fãcu sã tresar, deºi mã aºteptasem oarecum la rãspunsul acesta.
ªtia.Da, ºtia tot.



Sper ca nu v-ati plictisit prea tare