Post Mortem

[Desiree Rose Goth]

Citire placuta

Capitolul 11-You feel afraid that there’s nothing left…

Zgomotul surd al ceasului se contopi ciudat cu sunetul paºilor necunoscuþi.Ambele ecouri le percepeam simultan, ambele transmiteau o vibraþie la fel de nedoritã…
Dar, în fond, cine putea intra în casã la o orã atât de târzie?Uºa era încuiatã ºi în plus nimeni nu ar fi avut nevoie de un motiv îndeajuns de concret ca sã dea o micã spargere.
Exceptând ucigaºul acela care probabil va dori sã mãcelãreascã pe toatã lumea.Începând cu Cassandra…toþi vor cãdea unul câte unul.
Am clãtinat vehement din cap.De ce ideea asta tot mi se strecura printre raþiunile mele stinse?Amintirile erau propriul duºman nevãzut care acþiona fãrã pic de judecatã.
Însã senzaþia de deja-vu persista încontinuu, dând glas unor amintiri aproape uitate.
Vreau sã simtã nimicul pe care l-am trãit eu…sã simtã cum e sã pierzi pe cineva drag.Sã simtã durere…ba nu, sã înnebuneascã de durere.
Am rãmas cu respiraþia întretãiatã timp de câteva secunde lungi.De ce rãzbunarea era întotdeauna cea mai bunã soluþie?De ce toþi jucau în modul acela rece, înfiorãtor de raþional, dar în acelaºi timp fãrã judecatã?
Aruncã zarurile numai o datã, dar aruncã-le cum trebuie.
Am pãºit nesigurã pe prima treaptã a scãrilor, sprijinindu-mi în acelaºi timp mâna de balustrada de lemn.Chiar nu aveam idee ce sã fac în continuare; instinctul îmi dicta sã o iau la fugã în camera de alãturi, dar raþiunea mã obliga sã iau o bâtã mare de lemn- de aº fi avut aºa ceva prin casã- ºi sã merg în întâmpinarea musafirului.
Constrânsã între cele douã decizii, am mai fãcut câþiva paºi.Concentrându-mã pe sunetele ce le percepeam undeva dedesubtul meu, m-am împiedicat de treapta imediat urmãtoare, pierzându-mi în doar câteva secunde scurte echilibrul.
Panica mea ajunse la paroxism odatã cu zgomotul pe care l-am fãcut.
M-am þinut ºi mai strâns de balustradã în timp ce mã blestemam în gând pentru bufnitura asurzitoare ce încã reverbera în camerã.Zgâriam nervoasã suprafaþa netedã de lemn, remarcând cã prezenþa mea se fãcuse simþitã.Nu mai auzeam sunetul ameþitor al paºilor.
Am mers mai departe, de data asta cu ceva mai multã atenþie.Nu aveam sã le dau satisfacþia cã au câºtigat.Încã.
Aveam ºi eu demnitatea mea.Nu vroiam sã fiu nevoitã pe urmã sã-mi strâng cioburi din inimã cu mãtura ºi fãraºul.
Încet, fiecare pas valorând o eternitate, am ajuns la baza scãrilor.Întunericul era dens, difuz, iar decizia de a înota prin el îmi provoca o teamã absurdã de necunoscut.Nu aº fi avut curajul sã apãs întrerupãtorul nici dacã aº fi ºtiut unde zãcea.
Fiindcã eram sigurã, absolut sigurã cã mai exista o persoanã aici pe undeva.
Am închis ochii, chiar dacã gestul era zadarnic ºi am înaintat precautã.Deºi atentã, probabil cã am dãrâmat majoritatea mobilei din living- sper ca încãperea aceea sã fi fost sufrageria ºi nu altceva.Simþisem braþele fotoliilor atingându-mi coapsa în trecere, colþurile dure ale mesei înfingându-se în piele.Câteodatã trebuise sã-mi stãpânesc oftaturile de durere ºi frustrare.Iar de alte ori parcã am simþit rãsuflãri fierbinþi izbindu-mã în spate…
Toate acestea în timp ce percepeam furioasã paºii celeilalte persoane.Într-un joc complicat, eu fãcând prima mutare…acum musafirul meu mã evita din rãsputeri.Dacã era sã recunosc, amândoi ezitam acum în încercarea de a da ochii cu celãlalt.
Fie ce-o fi.N-ai nicio ºansã sã faci mutãri acum.
Încrezãtoare, am încercat sã-mi dau seama unde sunt.Simþeam canapeaua extensibilã în stânga mea, tocmai mã izbisem de bibliotecã undeva cu doi metri în spate…însemna cã întrerupãtorul era undeva în faþa mea, dupã vreo trei scaune desperecheate.
Slavã Domnului cã aveam mãcar instinctul orientãrii.Am înaintat într-un vârtej de amintiri difuze, imprevizibile, fiecare denotând nesiguranþã…exact cum mã simþeam în acea secundã.
O mânã rece mã apucã de braþ într-o strânsoare ca de menghinã.
Mi-am pierdut rãsuflarea în timp ce un val de adrenalinã mã inundã.Cu siguranþã nu anticipasem momentul ãsta…
Dar înainte sã mai fac vreo miºcare lumina se aprinse.Jocul se terminã la fel de repede precum începu, însã finalul mi se pãrea oarecum absurd.
“-Ce cauþi tu aici?” am mârâit, smulgându-mã din strânsoarea lui.M-am dat câþiva paºi în spate ca sã-i pot privi acuzãtor expresia feþei.
“-Nu existã nicio regulã care sã-mi spunã la ce orã pot veni acasã”, zise Liam în timp ce-ºi dãdea geaca jos cu miºcãri a lehamite.Lãsã un set de chei de maºinã pe masã, ignorând faptul cã îi tot aruncam priviri de asasin în serie.
“-Ba existã.Acum.Din momentul ãsta”, am replicat scurt, oftând dezaprobator.
“-În casa mea?”
Mi-am dat teatral ochii peste cap înainte sã realizez cã, într-adevãr, casa era a lui.Cel puþin el fusese primul aici.
“-Asta nu îþi dã dreptul sã te comporþi ca un idiot”, am bombãnit eu contrariatã.
“-Uite cine vorbeºte”, rãspunse el sarcastic în timp ce dãdea draperiile la o parte.Mi-am pierdut rãsuflarea când am vãzut cã maºina de poliþie era parcatã în faþa casei- ºi probabil cã inima mea aterizase în stomac când mi-am amintit cã Liam nu fusese acasã de…de când?De dinainte sã o descopãr pe Cassandra.
Deºi nu îmi dãdeam seama cum scãpase neobservat printre toþi acei invitaþi.Toþi strãinii aceia au depus declaraþie…dar nimeni nu îl vãzuse pe Liam plecând vreodatã din casã.
Ceva era în neregulã aici.Dar ce puteam zice?Nimic nu era la locul lui în jocul ãsta complicat.ªi eram al naibii de sãtulã sã tot repet asta din douã în douã secunde.
“-Hmm…ºtii cumva ce cautã poliþia pe aici?” întrebã el pe un ton degajat în mod intenþionat.Mai distingeam ºi alte inflexiuni în glasul lui.Anticipare.Nervi.Furie.
Mi-am muºcat buza de jos, evitând sã rãspund.
Mã întrebam cum va reacþiona când va afla de micuþa întâmplare ce s-a petrecut în urmã cu câteva ore.Cu siguranþã cã nu auzise cã a fost ucis cineva în propria lui casã…ºi nu chiar oricine fusese gãsit mort.Cassandra.Tocmai iubita lui.
Pur ºi simplu atitudinea lui nu era chiar potrivitã dacã ºtia lucrul acesta.ªi eu nu l-aº fi crezut în stare nici în douã milenii cã ar fi stat sã fluiere ºi sã fumeze de fericit cã au început mãcelãririle în masã.
Înseamna cã nu ºtia nimic.
“-Ããã…cred cã ar trebui sã te lãmureºti cu Jennifer”, am ezitat eu uºor.”Apropo…ai vreo idee de ce în ultima perioadã se comportã de parcã tocmai a scãpat de la spitalul de psihopaþi?”
“-Jennifer?”
“-Ahãm.”
Mi-am muºcat din nou buza.Probabil cã începeam sã dezvolt un tic nervos- dar de data asta aveam destule motive.
Liam ridicã distrat din umeri.Absurd, dar aveam ciudata impresie cã expresia feþei i se modificase- acum parcã era ºi mai tensionatã decât înainte.Poate cã exact aºa ºi era, dar încercam sã mã conving cã aveam iluzii optice de la stres.
Nu era posibil ca o singurã crimã sã aibã ca principal suspect pe tipul care nu ar fi fost bãnuit niciodatã de omor, nu-i aºa?
Ba da, rãspunse o voce slabã în subconºtientul meu.S-a întâmplat ºi se va întâmpla ºi în continuare.
“-Umm…cred cã pot afla de la care spital de nebuni a evadat”, îmi zise Liam gânditor.”Sau spitalul de la care a fost datã afarã.”
Am râs- un sunet ciudat, strident, fiecare chicotit ieºind oarecum strangulat.Fiecare gest de-al meu denota falsitate, o oglindã a ceea ce aº fi vrut de fapt sã fac.
Nici nu era de mirare cã Liam se uita cam bizar prin jurul lui.
“-Eu vorbeam serios”, am replicat insistentã.”Dezvoltã deja niºte tulburãri obsesiv-compulsive foarte interesante.ªi ºtii ce îmi tot zice?”
Liam clãtinã din cap, vãdit amuzat.
“-Citez: Lasã-mã în pace ºi du-te la mama naibii.Bine, bine, nu a fost tocmai aºa”, am adãugat tolerantã când l-am vãzut râzând în timp ce-ºi dãdea ochii peste cap.”Dar cam ãsta e esenþialul.”
Nu am menþionat ca la mijloc era ºi o crimã.Mã rog, toate se petrec la timpul lor.
“-Ar fi bine sã te duci acum sã vorbeºti cu ea”, am oftat nervoasã.”Cred cã într-adevãr te aºteaptã.”
Mã privi de parcã aº fi fost un nou specimen de scobitori.În fine, cam aºa se uita la mine de obicei…dar gestul acesta specific l-a fãcut pentru prima oarã ziua aceasta.
“-Cred cã îmi scapã ceva”, meditã el calm.”De când Jennifer stã peste noapte la tine?”
Am ignorat aluzia intensã din spatele cuvintelor lui.M-am concentrat în schimb la modul în care i-aº fi putut da vestea.Mã simþeam slabã, chiar vulnerabilã, senzaþia sfâºiind în mine cu o forþã surprinzãtoare.Fusese apropiat de Cassandra mult mai mult decât mine.
Oare poate un om înnebuni dacã rosteºti doar câteva cuvinte?
“-Jennifer te va pune la curent cu situaþia”, am zis simplu.
Vedeam întrebarea în ochii lui dar nu doream sã-i rãspund.
“-Vin ºi eu imediat…dupã aceea”, am completat, aproape alergând din camerã, îndreptându-mã spre întunericul de afarã.Nu doream sã-l privesc în timp ce aflã…preferam sã-i pasez acestã plãcere lui Jennifer.O merita din plin.
Ignorând protestele lui Liam, înghesuindu-le ilogic într-o parte ascunsã a subconºtientului meu, m-am strecurat pe uºã afarã.
Avusesem vaga senzaþie cã prin tãcere puteam scãpa.Dar era zadarnic.Era inevitabil ºi trebuia sã mã conving cã adevãrul era de neocolit.
Durerea era inevitabilã.Am învãþat cã unii oameni provoacã intenþionat durere, din plãcere…din rãzbunare.Dar eu nu vroiam sã provoc suferinþã nici în cel mai involuntar mod.
Eram slabã din punct de vedere psihic.Chiar vulnerabilã.
Am pãºit precautã în grãdina din spate, încercând sã mã încredinþez cã decizia mea nu era cu totul stupidã.Urmãream atentã tot ce nu era în regulã; urme lunguieþe de paºi, gropi mici sãpate fãrã vreun scop anume-bizar.
ªi sânge.Dâre de sânge închegat împrãºtiat morbid pe pãmântul vegheat de lumina obrazului mort al lunii.
Mi-am pierdut rãsuflarea în timp ce mã uitam scârbitã la picãturile de sânge ce începeau sã-mi pãteze teniºii.Totul se întâmplase prea brusc, înainte sã am timp sã realizez.
Am mers tremurãtor mai departe.La baza unui copac, aproape ascuns printre umbrele întunericului, niºte ochi goi mã priveau înveliþi de moarte.

______________________

Sa-mi ziceti daca a iesit mai stupid decat de obicei...