Emotie de toamna si iubire

[Catherine Baston]

Ah..De câtiva ani încoace, apropierea toamnei îmi da de fiecare data un sentiment de teama, pe care îl depasesc cu greu doar în dupa-amiezile lenese de octombrie, în plimbari lungi, printre copacii încarcati de stralucirea bolnavicioasa a frunzelor ruginite. Teama mea e urma lasata adânc de toamna aceea îngrozitoare în care ar fi trebuit sa ne despartim pentru totdeauna. Septembrie îmi aminteste de fiecare data de sfârsitul unei veri fascinante, de ruptura „programata” cu mult timp înainte, de toamna si de singuratatea cumplita pe care nu am crezut ca eu însami o voi simti vreodata atât de adânc în sufletu-mi pustiu... Si uite asa ma despart de padurea mea de acasa in care hoinaream ore intregi,de veveritele vesele care sareau din creanga in creanga,dar acum..am ajuns la Hogwarts,nici o padure,doar Padurea Interzisa care imi provoaca in acelasi timp teama dar si atractie.
Vreau sa intru in ea,sa privesc copacii..dar mai vreau ceva,nu stiu ce!In adancul inimii simt asta,dar poate ca nu o sa aflu niciodata..
Imi dau seama acum ca lucrurile pe care doresc a le reda aici ar trebui sa se numeasca nu imagini, ci momente.
...................
Soarta e cruda,m-a despartit inca de la o varsta frageda de bucuriile vietii,mai exact a copilariei.Inca de mica am devenit o stana de piatra care nu stia sa zambeasca decat in cazuri rare,un copil care era mai mult invizibil,ieseam afara numai sa nu mai aud tipetele mamei sau pe tata spargand orice ii iesea in cale.Deseori se intampla asta,dar acum sunt fericita,cred ca incep sa ma incadrez in standardele unui copil oarecum normal,sper ca Hogwarts sa ma ajute,am legat deja cateva relatii de prietenie,dar ramane de vazut daca sunt la fel de superficiale ca in Volterra..sper sa nu,nu as mai suporta o a doua oara ruptura asta de realitate.Mai bine as muri,dar as stii ca macar cineva m-ar plange.
Nu stiu ce se intampla cu mine,poate ca sunt doar hormonii adolescentini,dar nu cred..De cand l-am vazut prima oara,inima mea de piatra s-a incalzit si a lasat loc iubirii,frumusetii,prieteniilor.Cand il vad uit de tot trecutul meu sangeros care m-a urmarit pana in cele mai inalte culmi.Cand ii vad zambetul simt ca ma topesc,ochii aceia minunati care din cand in cand isi fac timp sa se uite si la mine.Chiar daca l-am vazut de 2 ori,simt ca il iubesc,ca vreau sa vorbim,sa ne imbratisam ca doi indragostiti..Dar nu o sa fie posibil,el nu se uita la monstrii ca mine,ci la fete frumoase,destepte si zambitoare..nu ca mine,proaste si hidoase..Sper ca macar o amicitie sa leg cu el,dar este imposibil..Inima mea tanjeste dupa mai mult,nu doar dupa privirea lui..macar o vorba de mi-ar adresa..Cand incerc sa ii citesc ochii,vad ceva ciudat..tristete,mila..poate ca a aflat de trecutul meu si ii este mila de mine,mai bine mor decat sa vad in ochii lui mila pentru mine..dar mai vad ceva,dragoste!Pentru mine sigur nu e,poate ca priveste nu la mine,ci la colegele mele de masa care il idolatrizeaza,cu siguranta nu la mine.Probabil ca se gandeste cum sa le vrajeasca,la fel ca oricare al baiat..Dar nu stiu,il simt altfel..