Succesiunea

[Kennya Allen]

~ Succesiunea ~

Disclaimer: Întreg universul Harry Potter aparţine autoarei J.K. Rowling şi W.B. şi nu are ca scop nici un profit. Este un fan fiction făcut de un fan, pentru fani.

Nota autoarei: Povestea mea are ca personaj principal pe moştenitoarea lui Salazar Viperin, Kennya Allen. Am folosit numele personajului de pe forum, pentru că este singurul caracter pe care l-aş putea dezvolta în universul H.P. În al doilea rând, ca mulţi alţi autori, nu voi pune poze cu personajele. Prefer să las imaginaţia să lucreze. În al treilea rând, îmi cer mii de scuze pentru faptul că uneori nu voi folosi diactritice. Mulţi ştiţi că sunt în străinătate şi lucrez, ca şi acasă, pe computere ce nu sunt în romană şi nu am această opţiune. Sunt nevoită să le pun cu ajutorul unui editor de texte, şi nu pot să promit că nu voi sări din neatenţie peste unele.

Nu în ultimul rând, vă doresc lectură plăcută!

Intro:

Kennya mergea cu paşi repezi în clădirea cenuşie din faþa ei. Nimic nu părea să prevestească ceva bun, nici măcar vremea. Cerul gri, cernea o ploaie deasă ce cufundă împrejurimile în linişte. În timp ce urca povârnişul abrupt, fosta viperină simţea un gust amar. Purta o robă lungă, de culoare închisă, fără să-şi protejeze capul împotriva precipitaţiilor. Ajunsă sus, în faţa unor scări măcinate de anii trecuţi, şi istoria plină de deznădăjduire a celor care au intrat acolo, văzu cei doi dementori falnici ce apărau porţile acelui loc blestemat. Kennya era fermă. Luă o gură de aer şi înainta cu îndrăzneală. Intră pe uşile înalte tremurând. Intensitatea sentimentului de nelinişte şi panică îşi făcu prezenţa în momentul în care două mâini în putrefacţie se apropiau de ea. Îşi ridică bagheta brusc, iar dementorul se retrase indecis. Se uitară câteva secunde unul la altul. Kennya se uită adânc în intunecimea de sub glugă.

“Ştii foarte bine de ce sunt aici.”

Kennya avea o voce sigură, însă adevărul era altul. Şi ea era un simplu om iar înăuntrul ei, era pietrificată. Înaintă îndoielnică după creatura monstruoasă şi lipsită de inimă. Se uită în jurul ei la pereţii şubrezi şi la celulele neobişnuit de simple, unde cei întemniţaţi îşi ispăşeau detenţia. Se părea că nu era nevoie de nici un element de tortură, dementorii erau destul de înfiorători, răspândind numai prin simpla prezenţă, spaimă şi teroare.