Toamna tarzie

[Bell Evans]

Scufundata intr'un somn adanc, cercetasa nu isi mai simtea aproape deloc corpul. O amorteala bine-cunoscuta ii domina intreg organismul, facand'o sa para ca pluteste.
Vroia sa se trezeasca, dar nu putea sa se miste. Nici macar sa deschida ochii. Damn it! se gandea ea, incepand sa injure in gand. In cele din urma, isi duse o mana la frunte si deschise ochii. Clipi des, privind dezorientata in jur. Camera era cufundata intr'o lumina blanda, aurie.
Privi ceasul de pe noptiera, care arata deja ora 11. Dar dormise ceva, nu gluma. Hotarata sa isi analizeze singura propriile rani, se ridica in capul oaselor si se dezveli. Piciorul drept era vanat in zona gleznei si a genunchiului. Iar fruntea incepuse sa o doara, cu o senzatie de arsura.
"-Ce crezi ca faci?" intreba o voce mustratoare, care se auzi din usa. Bell isi ridica privirile si o vazu pe Helena, insotita de Nick.
"-Hey si tie" mormai Bell, zambind.
Helena veni in graba langa ea, aranjandu'i perna si invelind'o la loc.
"-Nemiscata" spuse ea, sec.
"-Statuie nu vrei?" chicoti Nick, apropiindu'se de Bell. "Cum te mai simti?" intreba el, cu o voce blanda.
"-Amortita" chicoti Bell. "Si bucuroasa ca m'am trezit intr'un sfarsit.." continua ea, dandu'si ochii peste cap. Greseala..pana si asta o durea.