My name is.. Risk.

[Isabella River]

Probabil sunt cativa dintre noi [Bells si Matty stiu cel mai bine] care stiti despre.. hmm.. pasiunea, obsesia mea, spuneti-i cum doriti, pentru armata si tot ce tine de ea. M-am cam saturat sa imi stapanesc dorinta de a vorbi despre orice subiect legat de armata doar cu tata sau restul, asa ca.. Am inceput un nou fic. [mda, promit ca de asta ma tin, si poate chiar reusesc sa scriu si la restul].

Sper sa reusesc sa surprind atat responsabilitatile si seriozitatea, dar si umorul si sarcasmul caracteristic militarilor. Am invatat destul de bine.. mi-am petrecut copilaria pana in 6 sau 7 ani cu tata la serviciu. Si sa nu mai vorbesc de filme [pasiunea mea si a lui tata].. deci sper sa ma descurc.

So.. hope you'll enjoy it!

My name is.. Risk.

Introducing

Notã: Thanks a lot, dad. That's for you.

Am reuºit sã mã arunc din nou cu capul înainte ºi sã fac ceva ce ieºea în totalitate din plan. Aveam ceva stabilit, niºte reguli ºi niºte tactici stabilite. Iar eu tocmai le încãlcasem pe toate. Mda, colegii mei aveau sã „mã iubeascã” mai mult ca niciodatã. Compania noastrã, poate chiar Batalionul nostru, avea sã ajungã din nou pe ultimul loc la capitolul „tacticã”.

Mereu am vrut sã fac asta. Cariera asta. Eu o alesesem, nu altcineva. Cariera militarã îmi dãdea mereu o satisfacþia aparte, îmi dãdea un sentiment pe care nimic altceva nu mi-l putea dãrui. Era respectul, în primul rând, era onoarea ºi mai era ºi responsabilitatea. Când am pãºit în Armatã am dat totul e locul doi. Familia, plãcerile vieþii (nu chiar, o plãcere era chiar propria carierã) ºi tot ce iubeam erau acum pe locul doi. Pe primul era cariera mea, cãreia trebuia sã îi dedic o sutã zece la sutã din concentrarea mea din sutã la sutã.

Unii ar spune cã sunt complet nebunã. Nu îmi pasã. Am colegi care mã respectã, care au încredere în mine ºi care mã apreciazã chiar ºi atunci când fac o gafã. Pentru cã pânã la urmã asta înseamnã de fapt armata: încrederea.

Un zgomot puternic de izbiturã a ceva ce pãrea sã fie de metal mã smulse cu forþa din propriile gânduri. ªi am revenit în prezent. M-am aruncat înainte pentru a evita impactul. Dar am simþit altceva, mai exact pe altcineva cum strigã ºi se aruncã asupra mea.

- Ai grijã!

ªi tot ce am simþit a fost doar nisipul de sub mine. Îl simþeam pânã ºi în gurã, iar asta mã scotea din minþi. Mã obiºnuisem dupã câteva sãptãmâni. Toþi se obiºnuiau pânã la urmã. Dar tot mã enerva la culme. Nu puteai sã ieºi afarã fãrã sã simþi un fir de nisip pe piele.

M-am trezit pe patul incomod de campare, în cortul pe care îl cunoºteam aºa de bine. Doctorul stãtea la birou ºi scria ceva.

- Hei, David. am spus exasperatã.
- Ia uite cine s-a trezit. Nu credeam cã se va întâmpla. chicoti el ridicându-se la birou ºi apropiindu-se de patul meu.

El era David Moore. ªi era unul din medicii Batalionului nostru. Îl cunoºteam foarte bine ºi la fel ºi cortul în care lucra. Fusesem acolo de patru ori în aceste douã sãptãmâni. Ghinionul ãsta.

- Pari sã fie bine, Jane. Doar o micã ranã la mânã, pe care þi-o voi bandaja acum, în rest.. totul e perfect. spuse David verificând datele.
I-am mulþumit în stilul meu ºi apoi am plecat spre intrarea în Baza militarã, iar de acolo spre dormitoarele colegilor mei.

- Hei, hei, hei. se auzi o voce amuzatã din spatele meu.

M-am oprit brusc ºi mi-am dat ochii peste cap fãrã sã mã întorc în direcþia vocii.
- Sanborn. Sper sã arzi în flãcãrile Iadului.
- ªi eu mã bucur sã te revãd, Risk. Chiar credeam c-ai murit de tot. râse venind lângã mine.

Will Sanborn. Tipul care mã cãlca mereu pe nervi, dar care era ºi colegul meu ºi la care þineam enorm numai dintr-un singurl motiv.. bine, douã: simþul umorului ºi curajul nebun. Noi eram cam la fel. Ne spuneam în mare parte pe numele de familie. Ni se pãrea.. mai formal, dar o fãceam în bãtaie de joc. Sau poate doar ne obiºnuisem. Una din douã. Sau amândouã.

- Mãcar mulþumeºte-mi. Cine crezi cã te-a salvat? continuã Sanborn.
- Adicã.. vrei sã spui cine m-a trântit la pãmânt. Tu erai? am zis enervatã ºi recunoscãtoare în aceeaºi mãsurã.
- Chiar eu. râse ºi îmi fãcu cu ochiul. Haide. Toþi se bucurã cã ai revenit printre noi. N-aveam de cine râde.

I-am tras un pumn în braþ în semn de prietenie ºi de apreciere. Mã bucuram sã fiu din nou în dormitorul meu ºi nu în cortul acela enervat al doctorului David. Nu cã paturile ar fi fost diferite, dar.. compania era alta.

Locaþia: Kandahar, Afghanistan.
Anul: 2000

Sunt Jane I. Risk. ªi vã voi spune povestea mea.

P.S. - Tin sa ii multumesc mult lui tata pentru asta.. chiar aveam nevoie de niste sfaturi pentru inceput si.. el a fost persoana potrivita. Love you, dad! ><