My name is.. Risk.

[Isabella River]

In primul rand trebuie sa te felicit pentru modul cum ai descris viata de armata. Chiar daca tu esti indragostita de aceasta viata, apreciez ca ai scos in fata si dezavantajele cum ar fi nisipul sau paturile incomode.

In al doilea rand imi place cum imbini dialogul cu descrierea. Iar partea cu "Sper sa arzi in flacarile Iadului" mi-a lasat un gust dulceag. Expresia asta am folosit-o mereu pentru lucrurile care nu-mi plac, dar aici are cu totul alt sens. Si se vede cat de apropiati sunt cei doi daca isi vorbesc asa (in armata).

In ceea ce privesc personajele, ca sa detaliez... Jane mi se pare geniala. E tipa care stie ca are de urmat niste ordine, dar totusi risca. Probabil de aici si numele. Risk. Ma fascineaza si relatia ei cu Will Sanborn. Mi se pare speciala o prietenie dintre o fata si un baiat. Dar ca sa-ti spun sincer, desi ar putea sa existe o idila intre ei, nu i-as vedea impreuna.

P.S. Am vazut si eu filmul J. I. Jane si a fost bestial.
P.S. 2: De abia astept sa intri mai adanc in poveste.

Adriana.. multumesc. Nu am cuvinte sa pot spune cat de mult ma bucur ca imi apreciezi modul de a scrie.
In primul rand.. da, de la tine am luat vorba "Sper sa arzi in flacarile Iadului".
Dar cel ami mult ma bucur ca ai sesizat in ce sens am spus-o. Tu ai folosit-o mereu pentru lucrurile care nu iti placeau. Ei bine, eu m-am gandit sa fac altfel. Dar tot tu esti autoarea.

Sincer, la faza cu Sanborn si Jane. Stii prea multe deja, mai ales ce ti-am mai spus si eu deci.. voi pastra putin misterul.

P.S. 1 - Da, filmul ala chiar e genial. O sa ma mai uit o data la el intr-o zi. "The last castle" l-ai vazut?
P.S. 2 - Chiar acum!

Chapter I

- La naiba! am spus privindu-mi ceasul de la mâna stângã.

Era ora ºapte dimineaþa fãrã douã minute, iar eu încã eram pe unul dintre coridoarele Unitãþii, alergând haotic ºi aranjându-mi gulerul cãmãºii albe de sub sacoul ce îl purtam numai pentru cã fãcea parte din uniformã. ªi pentru cã îmi plãcea.

Sanborn ºi restul erau deja pe teren când am ajuns eu.
- Wow. Risk, ºi eu care credeam cã nu mai vii.
I-am aruncat o privire sarcasticã ºi mi-am tras rãsuflarea.
- Nu scapi de mine nici mãcar în Iad, Sanborn.
- De asta îmi era fricã..

Ne-am aliniat pentru raport ºi am aºteptat sã vinã comandantul de pluton. Jennifer Reed. Sau „Jennifer – inimã de gheaþã” cum ne plãcea nouã sã îi spunem. Cea mai rea tipã din toatã Unitatea, ºi tocmai noi o primisem drept „ºefã”.

- Shhht. Vine „boss”. chicoti cineva din dreapta mea.
John Cambridge. El era mereu ca un fel de clovn al trupei. Da, era cel mai bun la tactici militare pentru un novice, nu aveam ce spune, dar glumele lui erau la pãmânt. ªi problema era cã nici nu îºi dãdea seama.

- Drepþi! se auzi vocea de gheaþã (ca ºi inima ei, de altfel) a lui Jennifer.
Toþi încremenirã ºi aºteptarã cu privirile drepte înainte, fãrã sã se uite la Comandantul de pluton.

- Felicitãri. Aþi fost recomandaþi pentru prima voastrã misiune. În douã luni veþi pleca în Kandahar, Afghanistan pentru o misiune de trei luni alãturi de alte douã companii, în cadul Batalionului 13 „Viperele de nisip”.

Terminã de vorbit ºi ne privi pe toþi studiindu-ne. I-am simþit pe toþi cum se încordeazã de emoþie. Noi? Recomandaþi? De cãtre cine? Vom avea parte de prima noastrã misiune.. În cele din urmã mi-am fãcut curaj.

- Cer permisiunea de a vorbi, sã trãiþi!

„Inimã de gheaþã” mereu avusese ceva cu mine. Aici ar urma sã spun cã habar nu am de ce, dar aº minþi. O uram. Mã ura. Aveam o relaþie în perfectã armonie. Totul era reciproc. Desigur, nu mã suporta ºi pentru cã fãcusem atâtea „gesturi necugetate” de-a lungul anilor. Probabil cã eram recunoscutã pentru încãlcarea anumitor reguli. Tare, nu?

Jennifer se apropie de mine. În ciuda faptului cã mã forþam sã privesc drept înainte, se aºezã fic în faþa mea ºi mã privi cu un zâmbet în colþul gurii. Îi simþeam parfumul delicat ºi îi urmãream ochii negri, profunzi. Pãrul ei era prins într-un coc sever sub cascheta cu însemnul armatei. Am cãutat cu disperare ceva care sã iasã din tiparul acela pus la punct. Un fir de pãr pe cãmaºã. Sau o urmã cât de micã de murdãrie pe gulerul alb. Dar ºi acela era cãlcat ºi stãtea þeapãn. Era perfect toul la ea. Trebuia sã admit.

- Permisiune acordatã.

Rosti rar fiecare cuvânt, iar respiraþia ei de mentã mã izbi în faþã. La naiba, de ce trebuia ea sã fie atât de.. de.. de perfectã? Un lucru era sigur. ªi nu mi-era uºor sã-l admit. Acelã cã voiam cã disperare sã fiu ca ea. Nu ºi la „inimã”, desigur.

- Cer permisiunea de a întreba: Cine ne va însoþi ca îndrumãtor, sã trãiþi?
Am salutat militãreºte ºi am aºteptat în poziþia de drepþi un rãspuns. Un lucru cert în armatã: salutul militar îl execuþi cam de vreo trei mii de ori pe zi. Când vorbeºti cu un grad superior, când vii la raport, când pleci, pe parcursul raportului ºi aºa mai departe. Devine o obiºnuinþã. Una plãcutã. Uneori.

- Aº fi vrut sã am onoarea de a vã însoþi. Dar nu. Ca sã îþi rãspund la întrebare, cadet, vã va însoþi Max DeSilva. Locotenent – Colonel, în prezent, ami exact începând cu data de astãzi, el este ºi ºeful Batalionului vostru.

Dupã ce Jennifer ne transmise tot ce trebuia sã ºtim, se întoarse pe cãlcâie ºi intrã în Unitate.
- Sã trãiþi! se auzirã glasurile noastre în urma ei.

Am rupt rândul ºi ne-am luat poziþiile de repaus. Mi-am scos ºapca de pe cap ºi mi-am netezit pãrul brunet ºi lung ce era strâns într-o coadã, la spate.

Mulþi deja vorbeau între ei despre ce avea sã se întâmple.
- Vã daþi seama? Prima noastrã misiune. Asta e ºansa noastrã sã o facem. spunea Royce, un coleg de trupã, care era în mod evident extaziat.
- Mda, asta dacã nu cumva o dã cineva în barã. am spus uitându-mã la fiecare dintre ei.

Uitasem sã menþionez: eram singura fatã în acea grupã ºi eram ºi ºefa, numitã chiar de Jennifer. Nu mã suporta, dar tocmai din acest motiv mã tot testa la capitolul „responsabilitate”.

- Cine vorbeºte, Risk.
- Cambridge, nu cred cã þi-am dat permisiunea de a-mi evalua faptele. Ce am fãcut pânã acum a fost spre binele echipei.

Mi-am încruciºat mâinile la piept aºteptând ca John Cambridge sã mai spunã o replicã de-a lui. Spre surprinderea mea, Sanborn i-o luã înainte:

- Hei. Jane a fãcut tot ce a putut pentru echipa asta. Arãtaþi-i puþin respect. Cambridge, n-ai tu curajul sã faci ce face ea.
Mai mulþi pufnirã în semn de batjocurã pentru cel pe care Sanborn îl dezaproba.

- Tot ce a fãcut. Totul. Pãi au fost numai niºte prostii. Niºte lucruri total ieºite din cadrul regulamentului. i-o întoarse John.
- Poate. Dar asta e ºi ideea. Îþi trebuie curaj pentru a face asemenea prostii.

Felul în care rostise cuvântul „prostii” mã fãcu sã înþeleg cã el nu se referea la sensul de bazã al lui. Ci la ceva mai presus. La sensul bun þi nu rãu. Cã veni vorba.. o prostie putea sã fie bunã ?