~In lupta cu uitarea~

[Aylee L. Lovel]

Ma duceam spre lumina impreuna cu Andrews, amandurora, se pare, ca ne placea sa descoperim lucruri noi. Si atata timp cat era intuneric, mie imi convenea. Lumina venea de dupa o usa crapata doar putin. Am ajuns in fata ei, iar in momentul acel ama lovi o amintire. O fetita cam cu 6 ani mai mica decat mine, stand in genunchi langa o usa crapata un pic, in intuneric. Lacrimi fierbinti ce se revasau pe obrazul ei alb si curat. Niste parinti in spatele usii, care incercau sa schape de ea. Amintiri pe care, din pacate, nu o sa le uite. Si mai erau amintiri care se prelingeau din capul ei fara sa le poata controla, fara se le mai poata retine cateva secunde, cateva vesnicii. 'Uit. Sunt o persoana normala, care uita, si nu pot face nimic ca sa opresc asta.' Era un coridor lung, iar usa noastra era chiar in capat. In stanga si in dreapta noastra erau usi putrezite, roase de vreme, care ne priveau amenintator in intuneric. Mi-am schos bagheta din cizma si am spus o vraja in gand, dar nu se intampla nimic. Intunericul lua lumina baghetei mele. Langa mine, colega mea de clasa incerca acelasi lucru, tot fara rezultat. Eram complet in intuneric, singurul lucru ce ne ghida fiind fasia de lumina din fata noastra. In sfarsit am ajuns la ea. Am intans mana, atingand usa care era rece si tare. Am inpins-o un pic, iar ea se deschise cu un scartait prelung. Am intrat inauntrul a ceva ce parea o sala de clasa veche. Geamurile erau inegrite de praf, astfel ca nici o raza de lumina nu intra pe ferestre. Acelasi praf era si pe jos, formandu-se urme de pasi pe el atunci cand inaintam. In sala toate bancile erau impinse la pereti, astfel ca centrul salii era gol. Chiar in fata usii, in capat, era o masa cu un vas din piatra, din cate se parea. Acest vas raspandea lumina alba. Dar nu era o lumina calda. Era un alb rece si periculos. S-au apropriat de vas. Era plin cu apa curata.