Fusul destinului

[Ingrid Flamesbort]

Dupa o zi banala de scoala cad intr-o depresie adanca. De ce eu? De ce mereu eu? Sufar si vars lacrimi pe ascuns... Alerg prin ploaie caci nimeni nu vede ca plang... Simt ca cerul mi se prabuseste in cap...

Cad in fotoliu si visez... Teco a disparut de 2 ani din viata mea, si totusi imi aduc aminte perfect de ochii lui albastri si parul lui ciufulit. Acum... ma ajuta altcineva sa trec peste viata, peste suferintele ei. O noua clasa, noi colegi, dar cel mai important este Alex. Nu conteaza daca ma trateaza cu indiferenta sau daca toti rad de el... Pentru mine... chipul lui e magic si ma face sa uit de tot si de toate, dandu-mi o raza de speranta. Un simplu zambet, o simpla privire...

Totul devine din nou ca la inceput... insa ma gandesc la el.. la printul meu... insa de data aceasta nu e vorba de un coleg sau prieten, ci de o persoana simpla, frumosul meu ungur ce mi-a oferit locul lui din autobuz. Oare ce s-a intamplat cu el? Isi mai aminteste de mine? Tot ce stiu este ca fata lui mi-au ramas intiparite in minte si ca privirea lui ma alina. Adio, frumosul meu, nu te voi uita niciodata!

Singura speranta spre fericire e dragostea... E singura care aduce un zambet cald si o mangaiere calda in viata mea...
__________________________________________________________________

Am mai continuat cu un fragment din "Fusul Destinului" si sper sa ma citeasca si altcineva povestea mea... Cam atat azi... Continui cand... imi vine inspiratia.