Memories before the end

[Bell Evans]

1. Capitolul V – You know it better than I do..
   
   Viata este uneori foarte zgarcita..trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, odata ce se deschide o usa si o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta..
   Ei bine, cred ca la mine se intampla chiar invers..Simteam cum o pierd pe Jane cu fiecare clipa care trecea..si in acelasi timp, aveam vaga impresie ca eu ma pierd o data cu ea..ca doua frunze care vor sa atinga mai repede perfectiunea glaciala a pamantului si se intrec intr’un zbor care ia intorsaturi diferite, cu fiecare rasuflare a vantului.
   Probabil eram egoista..sau incapatanata?! Sau niciuna dintre ele..pentru ca nu faceam nimic ca sa mi’o “iau” inapoi pe Jane..pur si simplu o lasam sa fie cu Hayden, sa se bucure de prezenta lui in orice moment al zilei..poate chiar si al noptii..Am zambit involuntar auzindu’mi propriile ganduri si mi’am dat sarcastic ochii peste cap. Chiar mai conta?! Oricum, el ma stia doar ca prietena cea mai buna a actualei iubite..si poate era mai bine. Chiar nu vroiam sa devin una din fetele “la moda” din liceu care sa’i fure iubitul celei mai bune prietene.
   M’am ridicat absenta de pe pat si m’am indreptat spre fereastra..incercam de fiecare data sa’mi umplu mintea cu orice altceva..sa ma gandesc la cele mai cumplite aberatii pe care mi le puteam imagina..doar sa nu ma gandesc la ce se intamplase.
   Eram fraiera..credula, spune’o cum vrei..dar pur si simplu ma simteam vulnerabila in fata lor..mai ales cand erau amandoi.
   Si mai era si durerea aia de cap care nu ma lasa in pace. Si mai era si Nate..care incepuse sa devina sacaitor deja. Iar Meredith se purta de parca era prietena mea cea mai buna. Chiar nu mai stiam ce sa cred?!
   Realizam pe zi ce trece cum pierd vremea..cum ma las purtata pe aripile amintirilor, cum imi imaginez de fiecare data ca in locul lui Nate e Hayden.
   Un sunet idiot ma intrerupse din meditat. Am observat cu stupoare ca era chiar telefonul meu..si ce puteam sa cer mai mult? Suna Nate..
   “-Hey..” am spus eu, cu o voce care se dorea foarte entuziasmata. Nici nu vroiam sa imi inchipui cu ce seamana.
   “-Amanda..hey..ma gandeam..vrei sa iesim la o plimbare?” murmura el.
   Nu stiu de ce nu am spus nu..dar de fiecare data se intampla la fel..cand ii auzeam glasul, atat de melodios..aproape gretos de dulce, nu puteam sa il refuz. Si regretam in majoritatea cazurilor dupa ce spuneam da..
   Mi’am luat un pulover si am iesit in graba. Eram din nou singura acasa, asa ca am avut grija sa incui si usa. Un alt val de ameteala ma lua in bratele lui impaciutoare chiar cand coboram ultima treapta. Stiam eu ca nu trebuia sa sar peste cina de aseara si micul dejun din acea dimineata..oricum, era cam tarziu.
   “-Buna” murmura o voce blanda, in spatele meu.
   M’am intors involuntar, cu o fata cadaverica.
   “-Arati de parca ai fi fazut o fantoma” chicoti Nate.
   “-Daca nu ai mai aparea asa in spatele meu..ar fi mai bine” am spus eu, respirand sacadat.
   Mi’au luat cateva minute bune sa imi revin, si in cele din urma am plecat cu el.
   “-Unde mergem azi?” am intrebat, usor plictisita. Nu stiam de ce Dumnezeu faceam asta..dar in momentul ala cred ca nici nu imi pasa.
   Curand am ajuns intr’un..
   “-Cimitir?!” am intrebat eu, mirata.
   De ce ma aduse intr’un cimitir..mii de ganduri incepura sa mi se invarta prin minte.
   “-Pentru ca aici voi ajunge eu in curand” spuse el, senin.
   L’am privit pentru cateva secunde, asteptand sa’mi spuna ca e o gluma. Dar tacerea dintre noi era atat de adanca, incat parca puteam sa o aud curgand incetisor, in sopotul ei traganat.
   “-Cum adica?” am intrebat eu, in soapta. Imi era si frica sa vorbesc tare..mda, poate se trezea vre’un mort.
   Am intrat in cimitir, cu o senzatie stranie. Lumina blanda a diminetii se cernea prin frunzis, mangaind lungile lespezi din piatra, presarate ici si colo. Nate ma conduse la o cripta din capatul aleei, si imi arata numele lui pe ea. Nu am putut sa’mi construiesc expresia chipului astfel incat sa nu para ca tocmai m’a salutat un mort.
   “-Am cancer..ultima faza, iar metastazele au aparut acum peste tot” murmura el, pastrandu’si calmul.
   “-Imi pare rau” fu tot ce am putut sa spun.
   Isi lasa privirile in jos si imi facu semn sa ma asez pe micuta banca. L’am ascultat, si am simtit cum tensiunea incepe sa dispara incet incet. Si totusi mi se parea atat de ciudat.
   “-Probabil te intrebi de ce te’am adus aici..stii deja raspunsul” sopti el, afisand un zambet jucaus. Nu am putut sa nu observ sclipirea blanda din ochii albastri ce ma priveau cu o curiozitate acerba.
   Am ridicat din umeri, ca reactie normala si am spus “Nu stiu”.
   “-Nu stiu de’astea, nu?” chicoti el.
   Mai avea si chef de glume, stand in fata unui mormant gol, ce purta numele lui frumos gravat pe o cruce alba din marmura. Ce om!
   “-Sincer..nu mi se pare o gluma buna” am spus eu, cu o voce mica.
   “-Amy..gandeste’te..” ofta el.
   Imi spusese Amy..Hayden imi spunea asa..si Jane..dar el mereu imi spusese Amanda.
   “-Chiar nu am nici cea mai mica idee..” am continuat eu, storcandu’mi mintea. Poate imi scapase ceva.
   "-In cazul asta..nu iti voi spune nici eu..vei afla singura, la momentul potrivit..sper insa sa nu fie prea tarziu.