Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Încercări Literare

Mult mai inainte de a implini varsta pe care o am, am cochetat ceva vreme cu scrisul. In acest topic, deschis de mine, veti avea ocazia sa cititi Incercari Literare de-ale mele. Topicul se structureaza pe trei parti :

1. Partea 1 - Va contine mici meditatii, one shot-uri cum sunt numite pe alte forumuri.
2. Partea 2 - Va contine Lucrari Terminate - sunt originale, adica nu se inspira din ceva anume si contin clasicul The End.
3. partea 3 - Va contine Lucrari Neterminate - sunt tot originale, dar nu au clasicul The End. Nu le-am terminat datorita ne-ideilor de continuare si datorita criticilor dure si aspre primite de mine la lucrari de-ale mele anterioare.

Le voi pune intr-un singur topic, deoarece eu tin foarte mult la estetica unui forum si stiu ce inseamna un forum incarcat cu "n" topicuri.

Voi incepe, asadar, prin a va expune lucrari din Partea 1.

Partea 1 - One Shot, Meditatii

Cum ?...

Cum poţi să-ţi ceri iertare de la cineva, când nici tu nu ştii prea bine ?... Cum să vorbeşti cu cineva şi să-l faci să înţeleagă cât de mult ai greşit ?...
Cum să te ascunzi, atunci când nici un loc de ascunzătoare nu mai e liber ?... Cum să „bandajezi’ o inimă rănită, când nu există bandaje pentru ea ?... Cum poţi să taci şi să-i asculţi pe toţi, când simţi că ai vrea să strigi ?... Cum poţi să nu vorbeşti, când ai atâtea de spus ?...
Cum să cauţi pe cineva care să te înţeleagă, când toţi în jurul tău nu te înţeleg ?... Cum să stai să aduni la un loc bucăţile unei inimi sfărâmate, când însăşi timpul nu stă în loc ?...
Cum să înveţi să comunici mai bine ca să nu răneşti pe cei din jurul tău ?... Cum de poate fi viaţa atât de plină de necunoscut, de întrebări fără răspuns, atât de dură şi totuşi atât de frumoasă ?...

Cine ?...

Cine oare ne încurajează atunci când ne-a dispărut orice dram de curaj ?... O singură persoană este cea care ne încurajează mereu, ne dă sfaturi, se află lângă noi de fiecare dată când suntem veseli, trişti, bolnavi... Acea persoană e... mama. Dar prin ea ne vin toate de la Dumnezeu !
Cine oare te sprijină când ai nevoie de un sprijin ?... Mulţi ar răspunde : părinţii, rudele, prietenii. E adevărat că părinţii te înţeleg cel mai bine, dar rudele şi prietenii au şi ei propriile lor probleme şi nu te pot înţelege uneori. Atunci, cel mai bun şi firesc răspuns este : Dumnezeu. El te cunoaşte, El te vede chiar dacă tu nu-L vezi, El e mereu lângă tine ! Îşi trimite îngerul dat ţie de El !...
Cine te ridică atunci când tu te afunzi ?... Îngerul ! Pentru fiecare dintre noi e un înger care veghează, ridicându-ne.
Cine-ţi dă înapoi aripile când ele ţi-au fost tăiate ?... Numai credinţa ! Speranţa că mâine este o nouă zi, că totul poate fi altfel !
Cine te iubeşte atunci când simţi că nimeni n-o face ?... La ceastă întrebare e bine să cauţi în interiorul tău răspunsul. E bine să pătrunzi în cămările cele mai tainice ale sufletului tău, să scotoceşti prin sertarele închise din mintea ta pentru a găsi răspunsul.
Cine ?... Cât de multe propoziţii încep cu această întrebare ! Această întrebare este una mai simplă decât altele. Indiferent de întrebarea care începe cu „cine”, se găseşte întotdeauna un răspuns pentru ea !

Unde ?...

Unde oare te potţi duce când simţi că inima ţi-e sfâşiată în mii de bucăţi, iar timpul nu stă în loc ca tu să-ţi aduni bucăţile la un loc şi să le reasamblezi ? Unde să-ţi „aşterni” sufletul rănit, când ştii că toţi din jurul tău te-ar judeca ? Cui oare să spui o frământare de-a ta, cănd ştii că răneşti pe cel căruia îi spui frământarea ta ? Unde oare să-ţi aşterni părerile când ai impresia uneori că nici hârtia nu mai ţi-e suficientă ?
Unde să-ţi „închizi” păsurile când ai impresia că nici jurnalul nu mai este un lucru intim ? Cui oare să-i spui ceea ce te frământă când toţi în jurul tău te privesc printr-un ochi critic ? Cui oare să spui „am greşit” şi să nu te înţeleagă prost sau să te judece ? Unde te poţi ascunde de propriile greşeli când ele te vor ajunge mai devreme sau mai târziu ? Unde să mergi să-ţi găseşti liniştea când zgomotele oraşului în care locuieşti devin prea infernale ori prea asurzitoare ca să mai le poţi suporta ? Unde... Oare toate întrebările încep cu Unde ?


Va urma.

Ok, fiind prima la com, trebuie neaparat sa il fac lung
Imi place ideea ta de One-shot. E interesant cum ti-ai expus sentimentele si asta ma face sa iti inteleg felul de a fi. Pari genul mereu cu capu in nori ce gandeste cumva departe. Dar esti si foarte realista. Ai mare dreptate... UNDE duce tot ce ai zis tu...daca nimeni nu intelege defapt ce vrei tu sa zici? raspunsul...Nicaieri. Intr-un neant. Sunt multe intrebari la care nu ne putem raspunde, iar daca gasim un raspuns clar nu este foarte corect si acel raspuns duce la alte intrebari.
Ok, am dat-o in bezmeticeala si eu Dar imi place, te-ai descurcat minunat. Iar daca asta a fost una din primele tale "meditatii" sa sti ca ai 10+ din partea mea. Il meriti.
Sper sa mai vad acel "To be continued" cat mai repede

Multumesc pentru comentariu si as pune 100 de inclinaciuni ( ^^ ) daca as putea dar ar strica frumusetea postarii si mi-as lua-o sigur 'pe coaja".

De ce „scriem” ?

Mulţi se întreabă : „Ce mă face pe mine să scriu ?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne „spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate simţim nevoia de a scrie şi doar atât !
Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci noi vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem să spunem. Alteori, „închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un „veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât „simple gânduri” ?... Atunci intervine „talentul” de a scrie !
Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificăndu-l sau îl abandonăm „omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc ?...
Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe ?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe ?... De unde vin dorinţa şi placerea de a scrie ?...
Ce multe întrebări frământă viaţa omului !...
Ce simplu şi împlinit lucru este acela de a trăi clipa !...

Paradisul...

Grădina Raiului... Paradisul...
Cea mai simplă explicaţie a termenului de Paradis ar fi : un loc liniştit, plin de lumină, de Îngeri, de muzică Divină... locul unde cei buni, cei nevinovaţi se duc după moarte...
O explicaţie atât de simplă şi atât de complexă...
Deşi „aveam la îndemână” această explicaţie, un gând rebel nu-mi dădea pace : „Oare ce e Paradisul ?..” Aceasta era o întrebare care mă frământa de ceva vreme... şi am început a medita la ea în singurătate şi linişte. Am fost uimită de ceea ce-am descoperit !...
O formă de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învăţătura, legendele, misterul... Altă formă e un răsărit de soare în deşert, când ai impresia că nu ştii unde începe cerul şi unde se sfârşeşte pământul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, căderi spectaculoase de apă, păduri virgine necălcate de picior omenesc, o rază de soare care-şi croieşte drum printre stânci semeţe şi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de păsări, aerul proaspăt şi curat de munte, peşerile, liniştea nopţii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoară, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau forme ale Paradisului.
Lumina blândă a dimineţii, a vedea toate frumuseţile de pe pământ lăsate de Dumnezeu prin Creaţie, a vibra împreună cu muzica tainică a Universului, a simţi clipă de clipă bucuriile şi tristeţile vieţii, a iubi, a trăi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
De-odată... m-am luminat !... Lumea în care trăiesc, mă trezesc, respir, văd, păşesc, aud e Grădina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranţa, Credinţa din interiorul meu ce mă făceau să văd lumea înconjurătoare ca pe un Paradis...

Va urma.

Deci, Julieta, sa stii ca imi place cum scrii si cum iti expui sentimentele. Cu a zis si Ellena, pari genul de persoana care e cu capul in nori si realista in acelasi timp. Asta sa stii ca nu le ruseste la multi, deci te felicit si pentru asta. Chestia cu "de ce scrie?" m-a atins undeva adanc... De atatea ori am auzit si eu intrebarea asta...
In legatura cu luatul pe coaja... ma indoiesc. Am inteles ca pe alte forumuri nu prea ai fost bine primita sau nu te-ai integrat cum trebuie sau ceva de genul acesta. Vreau sa iti spun ca nu este cazul si aici. Clar. Asta e un forum de oameni civilizati, cu bun simt, nu niste pierde vara. Nu conteaza varsta sau experienta. Conteaza doar sa face ceea ce iti place si anume sa faci parte dintr-o comunitate unita de oameni iubitori. Deci sper sa reusesti sa te acomodezi pe aici >< si mai ales, sa mai scrii in continuare.

Multumesc pentru vorbele incurajatoare. Problema cu scrisul... Tot din cauza unor oameni carora nu le comvine cum scrii sau cum te comporti, am renuntat de ceva vreme sa mai scriu. Aceste meditatii sunt destul de vechi si prafuite, dar ma bucura enorm faptul ca cineva chiar le citeste.


De ce ?...


De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare să vărsăm lacrimi ?... Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descărca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simţim că totul în jurul nostru se destramă, când suntem veseli de ceva sau când suntem trişti, plângem dacă simţim că înăuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia că numai lacrimile ni le pot şterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uşura sau pur şi simplu plângem fără un motiv anume.

De ce suntem trişti ?... Suntem trişti din aceleaşi motive care aduc plânsul. Tristeţea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : „vrei să fii trist?”, ci pur şi simplu ne invadează fără un motiv anume. Atunci devenim melancolici, apatici, trişti. Nu trebuie să dăm explicaţii de ce suntem trişti, căci uneori nu avem un motiv anume la tristeţea noastră.

De ce râdem ?... Râdem doar ca să uităm de necazuri, râdem pentru că râsul este cel mai de preţ medicament. Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.

De ce vorbim sau tăcem ?... Se spune că atunci când vorbeşti prea mult eşti guraliv, moară hodorogită şi persoanele de lângă tine au tendinţa să te îndemne să mai taci pentru că le sâcâi. Dacă, din contră, nu prea vorbeşti, fiind o fire mai tăcută, atunci ţi se pune pe dată eticheta de „ciudat” ori „taciturn”, nimeni nu se întreabă din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tău, poate taci fiindcă meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te că dacă ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinţa de a nu spune nimic.

Poate că tăcem doar din nevoia de a procesa cu ajutorul creierului nostru – această materie cenuşie eminentă, această uzină-labirint – informaţia pe care tocmai o percepem de la o persoană ce vorbeşte sau propriile noastre gânduri, păreri. Poate că tăcem din dorinţa de a ne construi propoziţiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aşa încât să nu rănească pe cel căruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate şti uneori de ce anume tăcem ?... De ce trebuie neapărat să fim rapid etichetaţi dacă vorbim prea mult sau tăcem ?...

De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot felul ?... În ţările occidentale, cu o cultură mult mai dezvoltată, cu o mentalitate deschisă, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta să gândească mai limpede, îl poate ajuta să vadă când anume greşeşte, îl poate îndruma spre o cale bună atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. În ţările neoccidentale, cu o mentalitate puţin mai închisă, învechită, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun !
Oare toate întrebările încep cu „de ce ?” ?... Complicat acest „de ce” şi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui „de ce” ?...


Drumul vieţii...

Deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet... Atunci înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii...
Dar oare ce e acest drum al vieţii ?... Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem... Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii... Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi... Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată...

Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem... Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa noastră începe odată cu mersul la cămin ori la grădiniţă.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jurul nostru ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.

Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor : istorie, geografie, matematică, română şi alte materii. Unii prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alţii prindem gustul pentru calcule şi câte şi mai câte alte îndeletniciri...

De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.

Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut...

Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră... Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii... Suntem, în sfârşit, maturi !...
Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie... Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut... Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai uşor... Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina...

Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte... Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii OM !...

Va urma.

Desi nu a mai raspuns nimeni de ceva vreme, pentru ca e de inteles cu scoala asta care a inceput si ocupa tot timpul celor care inca mai invata, eu continui sa pun ultimile fragmente din One Shot.

Lumea umană şi legile ei

Societatea umană este alcătuită dintr-o serie de indivizi, care se ghidează după regulile proprii. Într-o societate nu poţi supravieţui fără reguli după care să te ghidezi... Există reguli generale şi reguli proprii...

O dată cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoită să se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
Lumea în care trăim se mişcă uneori foarte repede şi nu aşteaptă pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi să se integreze în ea.

Privită ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, lumea pare guvernată de o singură lege : cel puternic supravieţuieşte !
În viaţa de zi cu zi şi viaţa de societate, omul a început să se confrunte cu multe probleme. Cea mai fierbinte şi acută problemă este cea a banilor, niciodată suficienţi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintă mărul discordiei. Omul de rând, chiverniseşte banul cum ştie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoşti după ţinutele modeste pe care le abordează şi mai mereu e plin de datorii, dar niciodată nu lasă banul să-l guverneze !...

Omul care aleargă după bani ca să-i strângă, să nu-i împartă cu nimeni, să-i aibă doar pentru sine, lasă banul să-i guverneze viaţa. Dar când omul nu vede alt scop în viaţă decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, căci banii i-au devenit stăpân...

La început o categorie mai restrânsă, dar apoi din ce în ce mai mare, se conturează o mână de oameni ce se ghidează după un singur principui : „DIVIDE ET IMPERAT !” – Dezbină şi stăpâneşte !
Acest periculos principiu afectează restul lumii ce e compusă şi din societăţi mai puţin dezvoltate... Lumea, din orice punct sau unghi ai privi-o este o junglă : jungla umană şi toţi trăim în ea după LEGEA JUNGLEI !...


Singurătatea... boală sau medicament ?

Singurăteatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îşi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.

Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurătate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...

Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că esti pe marginea unei prăpăstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală !...

Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament !...

Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul !...
Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte !


Timpul...

Oare care ar fi cea mai bună şi potrivită definiţie a timpului ?... Timpul nu se vede şi nu se percepe cu ajutorul celor cinci simţuri ale omului... Lui i se potrivesc verbele „a exista” şi „a curge”, ultimul arătând şi o acţiune iereversibilă...
Măsurat cu ajutorul unui instrument ingenios inventat de mintea strălucită a omului, timpul se trăieşte !...

Se pot evidenţia, însă, unele aspecte ale timpului...
Timpul ca o clipă ar putea fi „înfăţişat” printr-o intersecţie aglomerată plină de maşini şi pietoni, unde totul merge pe „repede-înainte”...

Timpul ca o viaţă... E cel mai lung şi mai plin de semnificaţii aspect al lui, căci viaţa se trăieşte zi de zi, an de an... Convieţuieşti într-o lume mare, populată cu fel de fel de oameni, o lume care se agită, se frământă, vibrează... Din această lume, o bucăţică îţi aparţine ţie, prin cunoscuţii pe care îi ai aproape de tine, cărora le urmaăreşti acţiunile şi atunci cănd o persoană pleacă la Domnul, mult mai târziu înţelegi că viaţa acelei persoane a fost un film ca o clipă, pe care nu l-ai văzut pe o peliculă, ci l-ai simţit pe propria ta piele, fiind tu însuţi un personaj al acelui film... Viaţa, asemenea unor valuri, te poate ridica pe cea mai înaltă culme a gloriei, a carierei tale, ca apoi, dacă nu ştii să rezişti pe acea culme, valul te poate arunca fulgerător, cu o forţă uimitoare către abis... Şi atunci când începi să cazi, îţi dai seama cât de greu, anevoios a fost să urci şi cât de uşor, lesnicios este să cobori... Atunci ţi se pare că întortocheturile vieţii sunt adesea asemenea unui labirint în care te simţi rătăcit, fără a avea un ghid care să te scoată afară... De ştii să gestionezi cu abilitate valurile vieţii, urcuşurile şi coborâşurile nu te vor mai lua prin surprindere, ci le vei trece firesc, ţinându-le piept cu forţă şi capul sus...

Timpul ca prieten este acea clipă pe care ţi-o rezervi ţie însuţi pentru a reflecta asupra unui aspect din viaţa ta, unei probleme ce te frământă sau pur şi simplu momentul tău de relaxare deplină...
Timpul ca duşman. Atunci când ai atâtea de făcut, de rezolvat, încăt minutele, orele, zilele şi anii trec pe lângă tine pe nesimţite, cu viteza unui intercity, atunci timpul devine un duşman, începe să te încurce, să devină sufocant, transformându-te încet, dar sigur, în sclavul lui...
Indiferent care ar fi aspectul timpului, se evidenţiază o concluzie : Tempus edax rebum – timpul, devorator a tot ceea ce există... El e mereu timp ca o clipă !...


Vreme e pentru orice îndeletnicire...


Căutând prin mintea mea un subiect asupra căruia să meditez, un impuls necunoscut mă îndeamnă să răsfoiesc un caiet de amintiri... Aici erau aşternute cu mare conştiinciozitate citate copiate de mine din diverse cărţi. Privirea mi se opreşte asupra unuia copiat din Biblie. Îl parcurg alene şi deodată, pentru fiecare frază citită de mine, se contura câte un răspuns, aşa că m-am apucat să analizez fiecare frază în parte.

Vreme e să te naşti şi vreme să mori... Ce adevăr simplu ! Ce minunat este să te naşti, ce trist e să mori !... Acestea sunt doar simple cugetări, căci momentul naşterii şi al morţii numai Dumnezeu îl poate şti.

Vreme e să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit... Aşa e ! Primăvara este un anotimp propice pentru a sădi seminţe din care vor ieşi roade bogate ori flori colorate.
Vreme e să răneşti şi vreme să tămăduieşti... Să răneşti pe cineva poate fi foarte simplu, fie că rana este doar fizică, fie că este sufletească... Rănile fizice se vindecă greu, dar se vindecă, însă rănile sufleteşti lasă mereu cicatrici nevindecate...

Vreme e să dărâmi şi vreme să zideşti. Să dărâmi ceva nefolositor e foarte uşor. Să zideşti ceva de durată presupune o muncă titanică, efort, cheltuieli, tărie de caracter pentru a duce la bun sfârşit lucrul început...

Vreme e să plângi şi vreme să râzi... Plângi când eşti trist, când eşti bolnav, când ai făcut ceva rău sau pur şi simplu plângi fără un motiv anume. Râzi atunci când te bucuri de ceva, atunci când simţi că râsul este cel mai bun remediu, cea mai bună vitamină pe care puteai s-o iei...

Vreme e să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Jeleşti plecarea cuiva drag ţie atunci când se duce la Domnul şi dănţuieşti atunci când e petrecere.

Vreme e să arunci pitre şi vreme să le strângi... Oare ce vrea să însemne ?...
Vreme e să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare... Să îmbrăţişezi pe cineva care are nevoie de asta şi să fugi atunci când nu ai nevoie de ea.

Vreme e să prăpădeşti şi vreme să agoniseşti... Oare câţi se ghidează după acestă frază în lumea asta în care banul este vedeta, banul contează uneori prea mult ?...
Vreme e să păstrezi şi vreme să arunci... Să păstrezi aproape de tine toate lucrurile care-ţi sunt dragi şi să ştii la ce anume să renunţi, când un anumit lucru devine inutil...

Mai sunt şi alte fraze, dar multe dintre ele nu au nevoie de explicaţii : Vreme e să rupi şi vreme să coşi; vreme e să taci şi vreme să grăieşti. Vreme e să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace... Câte lucruri simple poţi descoperi în aceste fraze !...

Sfarsitul One Shot-urilor.

Va urma... Partea 2 : Lucrari terminate - Originale.

Deci,am mai trecut pe aici dar nu am avut timp sa comentez.
Vreau sa-ti spun ca modul tau de a scrie m-am impresionat sublim.E o idee foarte interesanta,si imi place foarte mult cum descrii si cum exprimi atat de multe sentimente.
Keep going!

Multumesc, tare mult. Stiu ce inseamna incurajarile, dar stiu ce inseamna si multumirile.

Partea 2 : Lucrari terminate. - Originale.

Lucrarea Nr. 1 : O incercare de a scrie SF. Nu are un titlu generic.


~~~Partea I : Trecutul~~~


1. Fraţii

Universul, o imensitate, un ocean necuprins în care domneşte întunericul. Când noi pământenii ne înălţăm privirile vedem cerul. El pare un imens capac albastru, pus – parcă – să străjuiască prin protecţie, Pământul, a treia planetă de la Soare. Pe cer se plimbă de la est la vest, maiestuosul astru, ce dă căldură şi lumină tuturor; alteori, nori albi ca nişte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin asemenea unor pete; în alte dăţi se adună de-a valma nori negrii furioşi şi fulgere, asemenea unor cicatrici luminoase încep să-l brăzdeze. Acesta este cerul, văzut de pe Pământ : un ocean de albastru în toate nuanţele posibile

De te duci în spaţiu, situaţia se schimbă radical. Privit dintr-o staţie spaţială, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagră. La o privire mai atentă, însă, catifeaua neagră începe să-şi dezvăluie, încetul cu încetul, comorile : minunate broderii de praf de stele, de planete, stele de diverse forme şi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit să fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou.

Departe de galaxia pământenilor, se afla o altă galaxie ce părea mai veche decât însăşi Calea Lactee. În acea galaxie, ce – în mod curios – nu avea nume, strălucea o supernovă de mărimea soarelui pământean. Galaxia era formată din planete, aliniate cu o precizie uimitoare faţă de supernovă.

Prima planetă, numită Austerus, era o planetă ciuruită de focuri veşnice şi de pucioasă. Pe tot cuprinsul teritoriului ei nu vedeai decât cărbuni încinşi, arzând continuu; munţi vulcanici erupând mai tot timpul erau o reală ameninţare pentru orice creatură vie; fâşii de lavă se răspândeau încotro vedeai cu ochii, unele erau în mişcare, altele împietriseră locului; petice imense de deşert dădeau singura pată palidă de culoare. Acea planetă părea a fi casa elementului Foc.

Cea de-a doua planetă purta numele de Pavimentus. Acolo nu vedeai decât formaţiuni stâncoase închipuind forme alegorice, cascade, râuri, păduri. Parcă aceea era casa elementului Pământ.
A treia planetă, Aerius, era una a jeturilor de aer, ridicat în tornade ce chiuiau ca la ele acasă; a curenţilor de aer cald ce se ciocneau violent cu cei de aer rece, dând peisajului un aspect auster, ca şi când acolo ar fi fost casa Aerului.

Cea de-a patra planetă, numită Glacyus, era un teritoriu al apei, în cele două forme ale sale : solidă sau lichidă. Apa în forma ei solidă forma gheaţa, care se ridica în munţi şi blocuri masive, formând o pătură groasă şi mortală pentru orice creatură. Imensa calotă glaciară se extindea, se contracta şi pulsa continuu în ritmul lent, însă violent, al unei inimi vulcanice. Peste tot nu vedeai decât zăpadă, ţurţuri uriaşi, ape ce formau imense cascade îngheţate, cu suprafeţe vălurite, ca şi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat în curgerea ei.

Cea de-a cincea planetă, pe nume Alaris, era copia fidelă a Pământului, singura deosebire dintre cele două era că Alaris avea două continente şi două oceane. Faţă de pământeni, alarienii erau cu mult mai avansaţi. Ei nu cunoşteau moartea în felul în care pământenii o cunoşteau, erau nemuritori, asemenea zeilor din mituri şi legende. planeta lor era una a armoniei, prosperităţii, înţelegerii şi ei duceau o viaţă liniştită. Aveau ritualurile şi credinţele lor, unele foarte asemănătoare cu cele ale pământenilor. Ascultau de un singur Stăpân, un fel de Zeus, Creator al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Ca şi pământenii, şi alarienii credeau în mitul creaţiei. Când ei erau întrebaţi de unde vin, cum s-au născut, spuneau că marele, înţeleptul şi luminatul zeu Myou, i-a creat pe ei ca să îngrijească de locurile acelea şi să se bucure de darurile pe care fiecare dintre ei le avea. Mai spuneau că atotputernicul Myou mai exista încă. După părerea lor, acesta locuia într-un templu, pe o insulă aflată la mijlocul celor două oceane.

Aşezarea celor două continente era astfel poziţionată, încât, undeva în nord, cele două oceane se întâlneau, formând unul singur. Acolo se afla şi templul Marelui Myou. Despre el, locuitorii spuneau că este situat pe o insulă, unde numai apele mai răspundeau tânguirilor glasurilor de fiinţe ale oceanului, unde cerul şi apele erau una, iar soarele se juca adesea printre valurile oceanului.

Însă alarienii ştiau că şi în sud oceanele se întâlneau, dar acest lucru nu se întâmpla decât în momentul în care era lună plină pe cer. Luna alarienilor era o stea mai mare, de culoare bleu, ce lumina noaptea, feeric. Când luna se umplea, în sud, oceanele se întâlneau. Despre locul acela din sud ei se fereau să vorbească pentru că acolo era închis fratele Marelui Myou, pe nume Yoru.

Cei doi fraţi erau diferiţi ca ziua de noapte. Myou era un bărbat înalt, cu o alură impunătoare, cu păr semilung, alb, cu ochi albaştrii. Se îmbrăca numai în haine deschise la culoare, iubind foarte mult albul. El fusese cel care insuflase viaţa peste alarieni. Yoru era mai mic de statură ca fratele său, dar la fel de impunător ca şi el. Îi plăceau hainele închise la culoare, în special negrul, avea părul lung, de culoare neagră şi ochi violeţi. El fusese cel care-i crease pe alarieni. Pentru că Yoru nu putuse să le insufle spiritul, fusese exilat undeva în sudul celor două continente, la mijlocul lor, într-un ţinut pustiu. Locuia într-un turn înalt, iar când apele veneau inundându-i ţinutul, ajungea uneori până aproape de ferestrele turnului. Yoru stătea în partea cea mai înaltă a construcţiei. Nu avea voie să pună piciorul pe niciunul dintre cele două continente. Era în permanenţă păzit, iar pustiul i se părea foarte trist. Nu era rău la suflet. Aprecia faptul că fratele lui mai mare putuse să insufle spiritul asupra alarienilor creaţi de el, dar ura faptul că fusese exilat acolo de marele Toki, Stăpânul Suprem. Când apele se măreau avea voie să-şi viziteze fratele, însoţit întotdeauna de gărzi.

Myou nu fusese de acord cu decizia Stăpânului Suprem, dar nu putuse face nimic, pentru că nimeni nu îndrăznea să se împotrivească Atotputernicului Toki. Pentru ca cei doi fraţi să nu se simtă chiar singuri acolo, Toki le dăduse fiecăruia o pereche. Lui Myou i-o dăduse pe Amatsu. Ea era uşoară ca un fluture, se potrivea ca înălţime cu Myou, avea un păr lung, bogat şi mătăsos de culoarea razelor de soare şi ochi verzi precum pădurile. Lui Yoru i-o dăduse pe Arashi, care avea păr lung, de culoare focului şi ochi verzi-gălbui, ca ai tigrului. Cele două consimţiseră de bună-voie să-şi împartă timpul cu cei doi şi astfel, sigurătatea lor nu mai era aspră. Aşa formaseră cei patru cuplul zeilor primordiali. La căsătoria lor, binecuvântată de Toki, aceştia fuseseră ridicaţi la ceruri, unde li se dăduse două palate separate. Se păstrase însă paza la palatul lui Yoru şi permisiunea de a-şi vizita fratele când era lună plină. Cum cele două palaturi se aflau în colţuri opuse, Yoru călătorea spre Myou cu un car înaripat.


2. Alianţa


De când cei doi fraţi fuseseră ridicaţi la rangul de zei, timpul a trecut şi soţiile lor le făcuseră urmaşi. Myou avea o fată şi Yoru un băiat. Când fata lui Myou ajunse la vremea adolescenţei era de-o frumuseţe uitoare : avea păr lung, alb ca al tatălui ei, ochi albaştrii-verzi şi-un trup mlădiu ca trestia. Cei doi îi puseseră numele de Mikomi, ceea ce însemna Speranţă. Băiatul lui Yoru era un tânăr deosebit de frumos, cu păr lung ce avea reflexe negre-roşiatice şi ochi albaştrii-violeţi. Numele lui era Yuu, ceea ce însemna Curaj.

Într-o noapte, pe când Yoru trebuia să se ducă să-şi viziteze fratele, acesta avu ideea să-l ia şi pe fiul său cu el. Împreună cu soţia şi fiul lui, însoţiţi de nelipsiţii gardieni, ajunseră la palatul lui Myou. Acesta era pregătit să-l întâmpine a cuvine. Myou îşi văzu fratele aşteptându-l ca de obicei. Îi făcu semn cu mâna şi carul înaripat cu ajutorul căruia călătorea, se opri în locul ştiut.

─ Bun venit, fratele meu, îl saluta Myou.
─ Bine te-am găsit frate, îi întoarse Yoru urarea.
─ Fiţi bine-veniţi. Am să vă rog să rămâneţi mai mult timp la mine.
─ Suntem încântaţi să acceptăm. Dar ce fac cu aceşti păzitori.
─ Întorceţivă de unde-aţi venit şi la următoarea luna plină, veniţi după fratele meu.
─ Nu putem face asta. Ştiţi prea bine că Stăpânul Toki se va supăra.
─ Stăpânul Toki nu se va supăra deloc. Îmi asum toată răspunderea. Plecaţi !
─ Prea bine. Cum porunciţi !

Gardienii plecară şi-l lăsară pe Yoru, împreună cu familia lui în grija fratelui său.
─ Ce mare, te-ai făcut, Yuu !
─ Bine te-am găsit, unchiule.
─ Arashi, ce mai face doamna ?
─ Prea bine, cumnate. Cumnata mea unde este ?
─ Vă aşteaptă. Împreună cu fiica mea.
─ Mikomi ? Ce mai face zburdalnica ?
─ A crescut, frăţioare. E o domnişoară drăguţă acum.

Toţi se îndreptară spre templul lui Myou, unde Amatsu îi aştepta. Era alături de Mikomi, care îşi alesese o rochie roşie precum focul, ce-i scotea în evidenţă ochii şi părul pentru a-şi întâmpina rudele. Niciunul dintre cei trei nu o recunoscură pe Mikomi.
─ Bine te-am găsit cumnată, o salută Yoru.
─ Bine ai venit, cumnate.
─ Cine-i frumoasa asta de lângă tine ?
─ Bună, unchiule. Chiar atât de mult m-am schimbat ?
─ Mikomi ?! Mai să nu te recunosc, zise Arashi.
─ Bună, mătuşă. Chiar ea. Am mai crescut de la ultima vizită a voastră, dar nu cred că m-am schimbat într-atât de mult.
─ Se vede ! zise Yoru. Şi chiar te-ai schimbat foarte mult. În bine, aş adăuga.
─ Mulţumesc, unchiule. Bună, Yuu. Şi tu ai crescut.

Yuu nu putu să zică nimic, pentru că era pur şi simplu fermecat de verişoara sa. Pentru cei doi fraţi, gradele de rudenie nu contau atât de mult. Cei patru părinţi observară imediat că tinerii se priveau într-un fel aparte şi zâmbiră şmechereşte unul la altul.Toţi şase se aşezară la o masă, unde sporovăiră despre alarieni, despre continente, despre alte treburi. Ei erau zeii, iar ambrozia curgea în valuri la masa lor. În timpul pe care-l petrecu Yoru la fratele său, cei doi observaseră că Yuu şi Mikomi se apropiaseră unul de celălalt deosebit de mult. Lăsându-i să se plimbe împreună prin curţile interioare ale templului, cei patru se întâlniră în taină şi consimţiră la căsătoria celor doi.

Înainte de plecarea lui Yoru spre locuinţa lui, cei doi îi întrebară pe tineri dacă vor să locuiască împreună, iar aceştia consimţiră, formându-se astfel o alianţă. Cei patru au decis să le găsească tinerilor un loc al lor, care să se afle la mijlocul distanţei dintre cele două palate ale lor, iar tinerii găsiră un loc prielnic chiar ei. Aşa se consolidă şi mai mult relaţia dintre cei doi fraţi.

Va urma.

3. Măcelul

Armonia, liniştea şi pacea domnea între Yuu şi Mikomi, dar aceasta avea să fie curând tulburată. Departe de locul lor de convieţuire, se afla un alt loc, unde locuiau doi tineri. El era un tânăr carismatic, cu o forţă şi o inteligenţă ieşită din comun. Numele lui era Enmu, ceea ce însemna Negura. Nu ştia care-i sunt părinţii, dar ştia un singur lucru : era şi el un zeu ca şi Yoru şi Myou, dar nu i se recunoscuseră niciodată meritele de către Atotputernicul Stăpân, pentru că el nu avea alt dar decât acela de a aduce întunericul oriunde se ducea. Avea un suflet pereche în persoana frumoasei şi delicatei Yume. Faptul că Toki îi alesese ca zei pe Myou, ca reprezentant al luminii, al vieţii şi pe Yoru ca reprezentant al creaţiei, îl nemulţumea total. El ar fi trebuit să fie zeu ce reprezenta întunericul şi în felul acesta ar fi existat echilibru.

În ciuda faptului că soţia sa-l sfătuia numai de bine, el nu putea se împace cu gândul că nu era un zeu numit, deşi rangul lui ar fi trebuit să-i permită asta. Nemulţumirea lui începuse să se transforme încetul cu încetul în ură, o ură care avea să fie o ameninţare la adresa alarienilor.
Într-o zi, soţia lui îi dărui un fiu, pe care acesta-l educase într-un spirit războinic şi-i insuflase ura lui faţă de cei dou fraţi, zei-aleşi. Când consideră că ziua răzbunării lui sosise, acesta-şi chemă fiul, pe care-l numise Kisei, ceea ce însemna forţă şi-i spuse :

─ Fiule, a sosit vremea să adun o armată numeroasă şi să pornesc războiul împotriva zeilor-aleşi. Las misiunea de a alege răboinicii pe umerii tăi.
─ Nu o să fii dezamăgit, tată.
Kisei se pregăti de un drum greu, pentru că numai în Ţinutul Întunecat, putea găsi ceea ce căuta. Drumul lui fusese unul foarte lung, presărat cu multe primejdii, dar ajunse în sfârşit în acel ţinut. Noaptea ca o smoală era regină acolo. Nu exista niciun crâmpei de lumină, iar ochii lui Kisei se adaptară la acel întuneric de nepătruns. Groază, împietrire, nemişcare, amorţire erau cuvinte care defineau atmosfera de-acolo. Nimeni nu se încumetase vreodată să se ducă acolo. Aici îşi avea locuinţa Kurai-Shu, Lordul Întunecat. Pătrunse în castelul de groază a acestuia şi se înclină înaintea lui. Când Kurai-Shu îl văzu spuse :

─ Eşti ori curajos, ori nebun, de ai venit până aici.
─ Nici una, nici alta. Tatăl meu, Enmu, are nevoie de cei mai puternici luptători. Vrea să înceapă un război împotriva zeilor-aleşi.
─ Un război împotriva lui Yoru şi Myou ? E o nebunie curată, dar accept ! Îţi dau cei mai buni luptători ai mei, dar cu o condiţie : nu-l implicaţi pe Yoru în război. Porniţi războiul numai împotriva lui Myou. El este cel mai puternic.
─ Condiţia ta se acceptă.
─ Atunci mă voi îngriji eu de Yoru. Voi îngrijiţi-vă de Myou.
─ Prea bine.

Astfel, Kisei se întoarse la tatăl său cu cei mai buni luptători, care formau o armată a întunericului. Ei aşteptară momentul prielnic pentru atac, iar acel moment veni cât se poate de repede. Yoru era plecat departe de palatul fratelui său, iar copii celor patru erau şi ei plecaţi. Myou, care rămase singur, nu văzuse vre-un motiv întemeiat să întărească paza palatului său. Într-o noapte fără lună, Kisei, împreună cu tatăl său, pătrunseră în palatul lui Myou şi nimiciră toate sufletele de-acolo. Zeii cunoşteau moartea numai dacă li se lua lumina, spiritul, nemurirea. Luptătorii lui Enmu, înarmaţi cu Lamele Sângerii, arme special create de Lordul Întunecat pentru acea bătălie, răpeau nemurirea zeilor dor dintr-o singură tăiere. Luându-l total pe nepregătite atacul lui Enmu, Myou sfârşi în cel mai dramatic mod cu putinţă. Când măcelul se sfârşi, trupurile sfârtecate zăceau într-o imensă baie de sânge. Suflarea zeilor era închisă toată în Lamele Sângerii, ce fuseseră înapoiate lordului. Enmu era oarecum mulţumit, deşi ştia că mai rămăsese Yoru, dar faptul că îl învinsese pe Myou, suflul creator, îi conferea o satisfacţie morbidă.

În acel măcel pierise şi Yuu, fiul lui Yoru. Acesta îşi lăsase soţia în grija mamei sale şi se dusese să-şi anunţe socrul că devenise bunic. Mikomi adusese pe lume o fată, căreia-i pusese numele de Tenrai-Dei, ceea ce însemna Lumina Divină, iar Yuu plecase să-şi anunţe socrul. Nimerise în plin măcel şi nu fusese iertat nici el de la soarta cea crudă pe care o avuseseră ceilalţi.
Nimeni nu aflase nimic despre acest cumplit măcel. Doar Toki, Stăpânul Suprem, văzuse totul. Când se dusese la Oglinda Viitorului pentru a afla ce urmează, răsese îngrozit, pentru că Alaris era în pericol. Nu numai Alaris, ci întreg Echilibrul era în pericol, aşa că luă o decizie drastică : avea să-i facă o vizită lui Yoru.

4. Vizita lui Toki

Yoru se întoarse de unde plecase la „închisoarea” sa, unde primi cu mare bucurie vizita lui Mikomi, nora sa şi a fetiţei ei. Arashi şi Yoru erau încântaţi de noul lor rol şi se întrebau ce mai făceau Yuu, Myou şi Amatsu. Pe când Yoru se gândea că ar fi potrivit să-i facă o vizită fratelui său, aşteptând cu nerăbdare noaptea în care putea călători spre templul acestuia, la poarta palatului său bătu Toki. Un slujitor de nădejde îi deschise şi-l pofti pe Toki înăuntru. Când Yoru văzu cine-l onorează cu o vizită, se aplecă înaintea lui.

─ Nu mai e cazul, fiule, zise Toki, să te apleci.
─ Mărite...
─ Dă-mi voie să mă aşez, căci sunt ostenit.
─ Te rog, ia loc, Mărite.
─ Bine v-am găsit, copiii mei, îi salută el pe toţi.
Mikomi îşi lăsă fetiţa în grija unei doici şi apoi, cei trei se aşezară în faţa lui Toki, la îndemnul acestuia.
─ Dragii mei, începu el, vin să vă aduc veşti. Din păcate sunt cât se poate de proaste. Yoru, fratele tău nu mai este. I s-a furat nemurirea, iar trupul i-a fost vandalizat. Nici dacă am recupera nemurirea acestuia, nu l-am putea aduce înapoi.
─ Cum s-a întâmplat ?

─ Un măcel cumplit. A fost mâna lui Enmu şi a fiului său Kisei. Au fost ajutaţi de Lordul Întunecat, ce le-a dat Lamele Sângerii. Enmu-l ura pe fratele tău foarte mult. Una din lame, am reuşit s-o recuperez. Ea este chiar cea care poartă suflul fratelui tău. Am să vă spun o poveste. Demult de tot, pe când eram mai tânăr, m-am jucat cu Echilibrul. Această Balanţă Universală nu trebuia să fie deranjată, dar eu, în entuziasmul meu nebun, am vrut să văd cum este ca Echilibrul să fie tulburat. Cum Echilibrul era o balanţă cu două braţe, pe braţul stâng stătea întunericul, iar pe braţul drept stătea lumina. Am adăugat mai mult întuneric decât lumină şi echilibrul s-a schimbat. Aşa s-a născut Kurai-Shu. Această Balanţă era aşezată în faţa unei oglinzi uriaşe. Ea mi-a dezvăluit ce-o să se întâmple dacă lăsam Echilibrul în acea stare şi am căutat să compensez cu ceva, aşa că am adăugat lumina şi a luat fiinţă fratele tău. Dar balanţa încă era înclinată în partea întunericului, aşa că am decis să iau puţin din întunericul acela şi să-l pun lângă lumină şi ai apărut tu. Balanţa era în sfârşit aşa cum trebuia : jumătate lumină, jumătate întuneric, armonie, echilibru. Aşa ai ajuns tu să ai darul creaţiei şi fratele tău darul insuflării.

Toată această armonie a fost dereglată de Kurai-Shu. Vor urma vremuri groaznice pentru tine, dragul meu Yoru, dar va trebui să le faci faţă. M-am dus din nou la Marea Oglindă după ce am văzut acel măcel. Ceea ce am văzut, m-a cutremurat : echilibrul dintre întuneric şi lumină este în pericol. Suflul fratelui tău poate să rămână viu doar dacă va trece în tine, iar tu vei deveni Lordul Luminii, apoi războiul împotriva întunericului poate să înceapă.
─ Mărite Toki, îl întrerupse Mikomi, Oglinda întotdeauna face previziuni adevărate ?
─ Nu pot ştii asta. Draga mea Mikomi, soţul tău a ajuns în plin măcel şi nu a fost cruţat. Îmi pare rău că te anunţ chiar eu asta.

─ Toki, iartă-mă că intervin, din nou. Aş vrea ca suflul tatălui meu să-i aparţină fiicei mele, Dei. Eu mă voi duce sărăzbun moartea soţului meu. Răzbunarea, va fi litera mea de lege. Ştiu că voi da greş, dar nu pot sta cu mâinile în sân. Te rog doar un singur lucru : du-o pe fiica mea undeva pe Alaris. Noi stăm în cer, căci suntem zei. Ai grijă să fie ocrotită şi crescută aşa cum se cuvine. Îmi pun în ea toată speranţa. Cred că ea va fii Fiica Luminii.

─ Eu te voi ajuta, Mikomi, zise Yoru.
─ Şi eu, întări Arashi.
─ Doar voi trei plecaţi ?
─ Forţa noastră nu va fi de ajuns să învingă întunericul, dar cel puţin putem reface Echilibrul. Fie ca suflul nostru s-o urmărească pe Dei-Mikomi, căci îi dau numele meu ca să-i fie înger de pază.
Toki mai vru să spună ceva, dar cei trei plecară de lângă el, lăsând-o pe Dei-Mikomi cu el.

Contiunui cu postarea la incercarea - cam nereusita, cred - de a scrie un sf.

5. Bătălia dintre lumină şi întuneric

Uitându-se la mica Dei-Mikomi, pe care o ţinea în braţele sale, Toki era puţin surprins de felul în care decurseseră lucrurile. El era Stăpânul Suprem şi nu se ducea să se lupte. Devenise dădaca unui copil. Nu avusese deloc această intenţie când venise să stea de vorbă cu cei trei zei. Acum, nesăbuiţii se duceau la moarte sigură, lăsându-l pe el, Stăpânul Suprem, să aibă grijă de un copil. Aşa ceva era de neconceput !

Purtând-o în braţe pe Dei, Toki se luă după cei trei zei. Aceştia deja ajunseseră la palatul în care locuia Enmu şi fiul său Kisei. Mikomi refuză să intre în palatul lui şi ceru ca acesta să iasă în câmp deschis să stea de vorbă cu ea. Kisei şi Enmu, urmaţi de Yume ieşiră în câmp deschis.
─ Ce vrei de la mine, Mikomi ? o întrebă Enmu
─ Am auzit că tu ai ordonat măcelul de la palatul lui Myou.
─ Da e adevărat.
─ Mai ai şi tupeul să recunoşti ! Mi-ai omorât soţul în acel măcel, aşa că am venit cu un singur gând aici : răzbunarea.

─ Fiul meu Kisei a participat la...
─ Nu-mi pasă ! Eu vreau să mă lupt cu tine. Cu o condiţie : dacă eu rămân în picioare, ceilalţi zei, care mă însoţesc vă vor lăsa în pace, dar dacă nu, vă vor măcelări.
─ Oricum o să te înving, aşa că nu fac niciun târg cu tine !
─ Ştiu c-o să fiu învinsă, dar nu vei fi tu acela care mă va învinge ! Atunci, fie ca unul să lupte de partea luminii şi unul de partea întunericului şi doar unul să rămână în picioare. N-am înţeles niciodată de ce între lumină şi întuneric nu poate exista armonie. Şi când spun armonie, prin asta înţeleg Echilibru, sfârşi ea.

Mikomi se întoarse cu faţa spre ceilalţi doi zei, care-i erau socrii şi-l zări pe Toki, ce privea la acea scenă. Se apropie de el şi-şi sărută copila.
─ Eşti Stăpânul Suprem, dar nu şi Creatorul. Nu vei putea interveni cu nimic în acestă luptă. Ia medalionul acesta. În mijlocul lui are o piatră în formă de lacrimă, iar în interiorul ei este sufletul meu. Nu-mi pângăresc sufletul pentru neisprăviţii aceştia, căci eu aduc Speranţa. Când va fi suficient de mare, Dei va primi sufletul meu. Ştii prea bine că prin suflet se înţelege energia spirituală de care dispunem noi zeii. De aceea voi pierde lupta. Îţi spun că ei îmi vor răzbuna moartea. Adio, Toki.

Mikomi se îndreptă spre locul unde avea să se dea lupta dintre cei doi. Enmu avusese un dram de bun-simţ s-o lase pe Mikomi să-şi ia rămas bun de la fata ei. Era ferm convins că-i va învinge de unul singur pe cei trei zei. Doar avea ocazia să-l omoare şi pe Yoru acum. Bătălia dintre cei doi începu. Lupta se desfăşura la proporţii uriaşe. Cantităţi enorme de energie erau folosite acolo. Cei ce priveau acea luptă nu vedeau decât nişte împletiri de lumini şi umbre, de jeturi albe şi negre. Toţi stăteau nemişcaţi, incapabili să intervină. Deodată, o lumină albă ca un torent se răspândi în jur. Când lumina se risipi, Enmu nu mai era. Pierise. Mikomi era în picioare, învingătoare în bătălie, dar Yume, soţia lui Enmu o atacă, pentru că nu concepea ca soţul ei să fie învins şi lupta dintre lumini şi umbre reîncepu. De data aceea, Yume ieşi învingătoare. Când bătălia dintre cele două se sfârşi, Yume râdea diabolic, de parcă ar fi câştigat cine ştie ce trofeu. Fiul său, Kiseki era îngrozit de ceea ce vedea. Acea fiinţă nu mai era delicata, suava, blânda sa mamă. Era un monstru însetat după sângele zeilor. Scârbit de ceea ce vedea, Kiseki, ce păstrase una din Lamele Sângerii, o aruncă spre acea fiinţă, luându-i suflul.

Totul se terminase. Kiseki plângea peste trupurile neînsufleţite ale părinţilor săi, dându-şi seama abia atunci la ce monstruozităţi îl îndemnase tatăl său. Cei rămaşi în picioare, se apropiară de locul în care zăceau trupurile zeilor. Yoru şi Arashi erau incapabili de răzbunare. Erau şocaţi de cele întâmplate. Toki se apropie şi el. Bătălia dintre lumină şi întuneric se sfârşise dramatic.

Pe când priveau cu toţii pierduţi la trupurile zeilor, o voce se auzi :
─ O, zeilor ! Mare nedreptate aţi făcut. Lumina nu înseamnă neapărat soare, zi, albeaţă. Lumina poate însemna iubire, speranţă. Întunericul nu înseamnă neguri de necuprins, noapte, haos, vid. El poate însemna relaxare, poate fi un sfetnic bun atunci când doreşte. Kiseki, te iert pentru crima ce-ai comis-o. Eşti izbăvit de acest păcat, căci eu sunt Creatorul şi Eu decid. Aţi învăţat o lecţie dură şi sunt sigur că n-o veţi repeta. Locul acesta pustiu, aflat chiar la mijlocul dintre cele două palate în care trăiau întunericul şi lumina, va deveni un loc sacru. Aici va fi Sanctuarul Echilibrului. Pentru că părinţii tăi Kiseki au murit împreună, vor forma Întunericul. El fa fi un flux de energie întunecată, distructivă, dar în acelaşi timp şi benefică. Ţie ţi-o dau de soţie pe Aisu, pentru ca tu să nu rămâi singur. Misiunea ta şi a soţiei tale va fi să vegheaţi asupra Fluxului Întunecat. Veţi fi Gardienii Întunericului.

Pentru că Mikomi a murit singură, o să-l aduc pe soţul ei lângă ea. cei doi vor forma fluxul luminii. Va fi o energie albă, luminoasă, care aduce numai beneficii, dar poate fi şi distructivă când situaţia o cere. Yoru şi Arashi, voi cei rămaşi în viaţă, martori la această bătălie, veţi deveni Gardienii Luminii, iar misiunea voastră va fi să păziţi Fluxul Luminos. Ce ziceţi, acceptaţi misiunea ce vi s-a hărăzit ?

─ Acceptăm, Mărite, răspunseră cu toţii în cor.
─ Toki, am şi pentru tine o misiune. Vegheaz-o pe Dei-Mikomi pentru un timp, iar când vei primi de la mine un semn, du-o pe Alaris, unde va creşte. Bătălia dintre Întuneric şi Lumină nu s-a sfârşit aici. Aceasta a fost o luptă între zeii întunericului şi zeii luminii, dar va veni o vreme când Dei fa fi Lumina, iar Întunericul ce-l va avea de înfruntat va fi groaznic. Pentru că a fost foarte mică, ea nu va ştii ce origine are. Nu va ştii nici de puterea pe care o deţine. O va descoperi dintr-o joacă, dar întotdeauna o va folosi în scopuri bune. Balanţa Echilibrului nu mai este cum a fost. Ea pare stabilă, dar nu este. Eu sunt Creatorul de pe Alaris, dar mai este şi Creatorul de pe Onix, cea mai întunecată planetă ce există în întregul univers. Acolo s-a născut întnericul de nepătruns, cel care va veni pe Alaris, pentru a o înfrunta pe Dei.

─ Îmi cer iertare că te întrerup, zise Toki. Ştiam că există un singur Creator şi nu doi.
─ Aşa şi este. Setsu s-a autoproclamat Creator după ce a văzut că poate manipula întunericul în interes propriu şi că poate da suflu creaturilor sale. A îndrăznit chiar să vină la mine şi să-mi spună că el va fi Conducătorul Suprem şi că lumea lui va fi Vidul. Scopul lui este doar distrugerea. Creaturile lui nu rămân prea mult în viaţă, iar acum caută un mijloc prin care să facă o creatură înspăimântătoare. Cred că este aproape de împlinirea scopului său şi-şi va trimite în curând armata pe Alaris, dar până atunci mai este. Vreau ca voi, cei patru Gardieni, care vegheaţi Echilibrul acesta fragil din Sanctuarul Sacru să ascultaţi de orice cerinţă a lui Dei, sfârşi vocea.
Şi precum spusese Creatorul se înfăptui. În acel loc apăru din senin o construcţie uriaşă care forma Sanctuarul Sacru şi cei patru deveniră Gardienii Echilibrului, cei ce vegheau asupra celor două fluxuri de energie. Toki, împreună cu Dei plecă spre locaşul său, aşteptând semnalul Creatorului pentru a o duce pe Dei pe Alaris.



~~~Partea a II-a : Prezentul~~~


Ziua în care Toki avea să primească semnalul de la Creator s-o ducă pe Dei pe Alaris sosi. Un înger trimis de Creator veni la el cu vestea şi-l căuzi spre casa în care avea să crească Dei. În faţa unei locuinţe selecte, în care stăteau nişte înţelepţi, Dei avea să fie lăsată în grija lui Amai şi a lui Hiru. Amai era un bărbat deosebit de frumos, avea păr semi-lung de culoarea mierii şi ochii albaştrii ca cerul lui Alaris. Hiru era soţia lui şi era delicată şi suavă, cu păr lung de culoarea focului şi ochii de culoarea chihlimbarului.

Cei doi o primiră cu dragoste pe Dei-Mikomi, care avea 3 ani pe atunci. 3 ani umani, căci Alarienii măsurau timpul altfel decât pământenii. Aşa-şi începu existenţa Dei ca fiind una dintre alarieni. Toki împreună cu îngerul însoţitor plecară spre Sanctuarul Sacru.
Odată ajunşi acolo, cei doi pătrunseră înăuntru şi se duseră la cei patru Gardieni. Toki le spuse că îngerul ce-l însoţea, le va prelua funcţia pentru o vreme. Un singur înger era de ajuns să vegheze ordinea Echilibrului. Cei patru rămaseră uimiţi, dar Toki le explicase că înşuşi Creatorul îi dăduse această putere îngerului.

─ De ce doreşte creatorul să ne părăsim casa ?
─ Creatorul vrea să căutaţi opt protectori. Ei sunt fiinţe pure, cu o putere deosebită. Ei vor avea misiunea să o protejeze pe Dei-Mikomi. La vremea cuvenită, unul din cei opt va pleca după ea pe Alaris, ca s-o vegheze îndeaproape. Ceilaţi, împreună cu mine, vor face o lungă călătorie pentru a căuta o armă străveche. La prima vedere pare o sabie, dar este mai dură decât pietrele munţilor de pe Alaris. Tăişul ei este mai precis decât diamantul, piatră preţioasă nelipsită din casa alarienilor. Are înăuntrul ei închisă puterea elementelor primordiale. Este arma supremă în orice bătălie. Niciodată nu i s-a dat un nume, dar a fost creată în scopul de a fi folosită în Lupta Finală. Locul în care se găseşte această armă mi-a fost dezvăluit de Creator, dar nu ştiu ce pericole voi avea de înfruntat când va veni timpul să plec în căutarea ei.

─ Am înţeles, Mărite Toki. Deci vom pleca în căutarea Protectorilor.cei care vor veghea
asupra lui Dei până ce va veni vremea să plece împreună cu tine.
─ Da. Vă veţi despărţi şi-i veţi căuta. Eu o să vă arăt fiecăruia direcţia în care o va apuca. Rămâne ca voi să-i descoperiţi. Fiecare dintre voi va trebui să găsească doi protectori, ca în total să fie cei opt. Pentru ca puterea celor opt să fie completă, vă voi trimite spre Ţinuturile Elementelor.
─ Am înţeles. Suntem pregătiţi să pornim.
─ Bine. Yoru va pleca primul şi se va duce spre sud, unde este Ţinutul Focului. Arashi va pleca spre vest, unde este Ţinutul Plutitor (Aerul). Aisu va pleca spre nord unde se afla Ţinutul Gheţurilor (Apa), iar Kiseki va merge spre est unde este Ţinutul Belşugului (Pământul).

Toki le arătă celor patru direcţiile în care aveau să pornească, iar Gardienii se despărţiseră şi porniseră în căutarea celor opt. Yoru, care plecase primul, precum stabilise Toki, ajunse în Ţinutul Focului. Când auzise că trebuie să ajungă în ţinutul ce aparţinea elementului Foc, Yoru se gândise la tot ceea ce era mai rău, dar când ajunse acolo rămase surprins : totul în jurul său era roşu precum miezul focului şi nu era nici urmă de flăcări acolo. El pătrunse în palatul lui Eichi. Numele lui însemna Inteligenţă şi când îl zări pe Yoru, ştiu de ce venise acesta. Eichi-l întâmpină pe Yoru cu onorurile cuvenite unui zeu, deşi era acum doar un Gardian al Echilibrului.

─ Bine ai venit, Yoru. Te aşteptam.
─ Bine te-am găsit, Eichi. Cum de mă aşteptai ?
─ Vocea Creatorului mi-a spus că o să vii. Ai plecat în căutarea Protectorilor nu-i aşa ?
─ Da.
─ Vino să-i cunoşti pe fii mei.
Însoţit de Eichi, Yoru se duse să-i cunoască pe fiii lui. Aceştia erau doi tineri frumoşi, înalţi, cu personalităţi diferite

~~~Addendum : Pentru o mai bună înţelegere şi-n lipsă de imaginaţie, am să las anii ca măsură a vârstei personajelor, cu explicaţia că nu trebuie să fie confundaţi cu anii umani~~~

Primul dintre ei avea un păr lung argintiu şi ochi de un gri oţelit. Avea abilitatea de a vedea pentru scurtă vreme viitorul. Numele lui era Takeru şi părea a fi în vârstă de 25 de ani şi stăpânea foarte bine fulgerele. Cel de-al doilea avea un păr mediu ca lungime, de culoarea castanelor şi ochi negrii. Părea a fi în vârstă de 23 de ani. Numele lui era Natsuki şi avea abilitatea de a vedea cu ajutorul ochilor săi până în cele mai întunecate colţuri. Stăpânea foarte bine focul. Când cei doi îl văzură pe Yoru se înclinară în faţa lui. Acesta-i întrebă dacă doresc să-l urmeze pentru a deveni Protectori, iar aceştia acceptară, spunându-i că tatăl lor îi antrenase doar pentru această misiune.

Arashi, soţia lui Yoru, ajunse în Ţinutul Plutitor, unde-şi avea palatul Tori. Numele lui însemna Pasăre. La fel ca şi Eichi şi Tori aştepta venirea unuia dintre gardieni. O întâmpină pe Arashi aşa cum se cădea să întâmpini un zeu, spunându-i că odraslele lui deja aşteaptau de multă vreme momentul în care Gardianul Echilibrului avea să-i ia cu el. Ostenită după atâta drum, Arashi vru mai întâi să-i cunoască pe viitorii Protectori, iar Tori îi chemă să fie prezentaţi. Primul, părea în vârstă de 21 de ani, cu păr scurt de culoare neagră, cu reflexe albăstrii şi ochi violeţi. Avea abilitatea de a levita şi stăpânea foarte bine elementele. Numele lui era Hiro. Spre surpriza lui Arashi, cea de-a doua odraslă a lui Tori era o fată cu păr lung roşu şi ochi albaştrii. Părea în vârstă de 19 ani, avea abilitatea de a controla vânturile şi stăpânea foarte bine puterea energiilor. Numele ei era Maya. După ce Arashi îi cunoscu pe cei doi viitori Protectori, plecă spre Sanctuarul Sacru.

Aisu ajunse în Ţinutul Gheţurilor şi se aşteptase să dea numai de gheaţă şi zăpadă acolo, dar nu fusese deloc aşa. Totul era învăluit într-o culoare bleu-deschis creând impresia de glacial. Ea avea să fie întâmpinată de Namitsu. Numele lui însemna Singurătate şi era onorat că fii lui aveau să ajungă în Sanctuar. Pe primul îl chema Seiryuu şi era un foarte bun spadasin. Abilitatea lui era de a crea două săbii cu ajutorul cărora putea lupta. Nu avea nevoie de nicio putere, căci în săbiile lui stătea toată puterea. Părea în vârstă de 19 ani şi avea păr lung gri-alb şi ochi galben-căprui. Pe al doilea îl chema Shin, iar numele lui însemna Inimă. Era un tânăr de 21 de ani cu păr scurt de culoare neagră, cu ochi verzi şi-i plăcea foarte mult să cânte la harpă. Era calm şi tăcut şi avea abilitatea de a calma orice fiinţă prin muzica lui. Avea puterea de a controla timpul.

Kiseki, ultimul plecat ajunse în Ţinutul Belşugului, unde fusese întâmpinat de Sassou, ce însemna Îndrăzneţ. Acesta-i prezentă pe ultimii Protectori. Primul, în vârstă de 23 de ani era mijlociu la statură, avea păr lung galben şi ochi albaştrii. Avea abilitatea de a vedea dincolo de zări şi puterea de a controla legile naturii. Numele lui era Ruka. Al doilea, în vârstă de 25 de ani era un tânăr deosebit de frumos, cu păr semi-lung roşu şi cu ochi verzi. Avea abilitatea de a vindeca. Nu putea fi omorât de nicio armă creată de puterea întunericului şi avea puterea de a controla atât lumina, cât şi întunericul. Numele lui era Rei.
Cei patru Gardieni ajunseră la Sanctuar în acelaşi timp. Ei îl salutară pe Toki, care-i aşteptase acolo în tot acest timp al călătoriei lor şi apoi îşi reluară locul. Cei opt Protectori se înclinară în faţa lui Toki şi acesta îi luă o vreme la el pentru a-i instrui cu privire la ceea ce vor avea de făcut.

Va urma.