Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Întunericul e absența luminii

Capitolul 1: Umbrele din Labirintul de Piatră
Pivnițele castelului Hogwarts nu fuseseră niciodată un loc primitor, dar sub conducerea profesorului Dante Richard Wahlen, ele deveniseră de-a dreptul înghețate. La doar 25 de ani, Dante era cel mai tânăr Maestru de Poțiuni din ultimul secol. Mersul lui era fluid, silențios, iar mantia neagră părea să absoarbă și puținulă lumină oferit de torțele verzi ale Slytherin-ului.
Pentru elevi, el era o enigmă intangibilă: un profesionist desăvârșit, de o strictețe tăioasă, care nu ridica niciodată vocea, dar a cărui privire albastră, rece ca gheața, putea reduce la tăcere o întreagă clasă în mai puțin de o secundă. Nimeni nu-i cunoștea zâmbetul. Nimeni nu-i trecea de zidurile distanței profesionale.
— Definiția perfecțiunii în alchimie, dragi elevi, este puritatea, spuse Dante, cu o voce joasă, calmată, în timp ce pășea printre rândurile de cazane. Orice element impur, orice impuritate introdusă într-o licoare de rang înalt nu face altceva decât să o compromită. O distruge. O transformă în otravă.
Elevii din anul cinci scriau febril. Printre ei, câțiva născuți din Incuiați simțiră un fior ciudat, fără să înțeleagă metafora subtilă care plutea în aer. Dante se opri în spatele catedrei sale, privind catalogul. Pentru minister și pentru directoarea școlii, el era spionul perfect, geniul retras care își vedea doar de cărți. În realitate, el era liderul din umbră al noilor Devoratori ai Morții, ochii și urechile organizației în interiorul zidurilor protejate de magie ancientă.
După ce clopoțelul sună și ultimul elev părăsi sala, Dante închise ușa grea de stejar cu un simplu gest al baghetei. Se îndreptă spre șemineul din biroul său, luă un praf de pulbere Flu și rosti rar:
— Maleficium Manor.
Flăcările deveniseră verzi, iar Dante păși prin ele, apărând instantaneu într-o sală grandioasă, îmbrăcată în marmură neagră și argint. La capătul unei mese lungi se afla fratele său mai mare. Noul Lord Întunecat.
Spre deosebire de aura calculată și rece a lui Dante, fratele său emana o putere brută, magnetică, copleșitoare. El nu mai era doar un vrăjitor; era simbolul unei noi ere.
— Dante, rosti Lordul Întunecat, iar ecoul vocii sale făcu ferestrele înalte să vibreze ușor. Cum se prezintă pepiniera noastră de talente? Mai avem mult de tolerat sângele mâl în băncile unde ar trebui să stea doar elitele?
Dante se înclină cu un respect profund, dar fără servilism. Între cei doi frați exista o legătură de sânge și idealuri mai puternică decât orice jurământ de loialitate.
— Generația actuală este slabă, frate. Profesorii sunt orbiți de nostalgia păcii lui Potter. Conducerea Ministerului și a școlii refuză să vadă adevărul. Dar am securizat deja loialitatea celor din familiile pure din anii mari. Sunt gata să acționeze când vei da semnalul.
Lordul Întunecat se ridică, pășind spre fereastra ce dădea spre un domeniu înghițit de ceață.
— Timpul lor se scurge. Noua Ordine nu va mai accepta compromisuri. Nu vor mai exista jumătăți de măsură, cum a făcut Voldemort. Nu le vom permite doar să fie cetățeni de rangul doi. Îi vom elimina complet. Niciun vrăjitor cu sânge mal nu va mai pune piciorul în Hogwarts. Niciunul nu va mai avea dreptul să muncească în vreo instituție magică. Lumea noastră va fi curățată de la rădăcină.

Capitolul 2: Fisura din Clepsidră
Trecuseră exact zece minute de la începerea cursului de Poțiuni Avansate pentru anul șapte. În laboratorul din pivniță, singurul sunet care se auzea era cel al penelor de gâscă care zgâriau pergamentul și bolborositul înăbușit al unei Licori a Păcii, aflată în faza de fierbere. Dante Richard Wahlen stătea la catedră, cu spatele drept, corectând lucrări cu o cerneală neagră ca noaptea. Atmosfera era atât de tensionată încât elevii abia îndrăzneau să respire prea tare. Dante nu tolera greșelile. Și, mai presus de orice, nu tolera lipsa de disciplină.
Deodată, ușa grea de stejar se deschise cu un scârțâit scurt.
Toate privirile se întorseră instantaneu spre intrare. În prag stătea Rosalie de Villeneuve. Avea cravata galben-neagră de la Astropufi (Hufflepuff) ușor strâmbă, câteva fire din părul castaniu îi scăpaseră din agrafă, iar ochii ei mari, de un căprui cald, reflectau o panică sinceră. Toată ființa ei emana o puritate și o inocență greu de găsit la vârsta de 17 ani.
Șocul din sală a fost aproape palpabil. Rosalie provenea dintr-una dintre cele mai vechi și respectate familii de Sânge Pur (Pure-blood) din Europa magică. Dar, spre deosebire de aroganța multor semeni de-ai ei, Rosalie era de o modestie rară, incredibil de harnică și, până în acea zi, de o punctualitate ireproșabilă. Reușea întotdeauna să obțină „Remarcabil” la cele mai complexe eseurile de alchimie, mintea ei sclipitoare operând cu o logică impecabilă. Ea era geniul clasei, protejata întregului castel pentru bunătatea ei nativă.
Dante nu își ridică imediat privirea din pergamente. Își lăsă pană jos cu o mișcare calculată, își încrucișă degetele lungi pe masă și abia atunci își pironi ochii albaștri, tăioși ca lamele de gheață, asupra fetei.
— Zece minute, domnișoară de Villeneuve, rosti Dante. Vocea lui, deși joasă, tăie liniștea din încăpere ca un brici. Clepsidra Casei Hufflepuff a pierdut deja zece puncte pentru fiecare minut de indolență.
— Îmi cer scuze, profesore Wahlen, spuse Rosalie, iar vocea ei tremură ușor, deși încerca să rămână demnă. Directoarea m-a reținut în biroul ei pentru a discuta despre bursa mea de cercetare... am venit cât de repede am putut.
— Nu mă interesează scuzele dumneavoastră și nici prioritățile directoarei, o întrerupse Dante, ridicându-se în picioare. Mantia lui neagră căzu în falduri perfecte. Punctualitatea nu este o opțiune la orele mele, nici măcar pentru moștenitoarea familiei de Villeneuve. Faptul că aveți un arbore genealogic impecabil și o minte strălucită nu vă oferă privilegii.
Rosalie își lăsă privirea în jos, cu obrajii îmbujorați de o jenă profundă. Ea nu căuta niciodată privilegii; pur și simplu fusese o victimă a circumstanțelor.
— Mergeți la locul dumneavoastră, adăugă Dante, privind-o de sus. Iar diseară, la ora opt fix, vă aștept în acest laborator pentru detenție. Vom vedea dacă rigurozitatea pe care o ignorați ziua poate fi învățată în timpul nopții.
La ora opt seara, coridoarele castelului erau deja pustii și cufundate în penumbră. Rosalie bătu la ușa laboratorului exact la fix. Când intră, îl găsi pe Dante în spatele unei mese lungi, pe care se aflau zeci de borcane acoperite de praf și funingine, pline cu ingrediente rare și periculoase: ochi de broască zvântați, rădăcini de mandragoră uscată și spini de porc spinos.
Dante nu purta mantia lungă de curs, ci doar o vestă neagră, strânsă pe corp, și cămașa cu mânecile suflecate până la coate, dezvăluind antebrațele palide, dar puternice. Pe cel stâng, pielea era complet acoperită de material, ascunzând secretul întunecat care ar fi putut distruge Hogwarts-ul.
— Nu avem nevoie de baghetă pentru ce veți face în această seară, domnișoară de Villeneuve, spuse Dante, fără să o privească, în timp ce turna un lichid vâscos într-o eprubetă. Veți curăța și veți sorta aceste ingrediente manual. Magia lenevește mintea. Vreau să simțiți greutatea muncii fizice.
Rosalie își puse geanta deoparte și se așeză la masă, luând un cuțit mic de argint pentru a curăța rădăcinile. Timp de o oră, în încăpere nu s-a auzit decât tactul ceasului de perete și tăiatul ritmic al plantelor.
Dante lucra la propria lui licoare experimentală, dar privirea lui se muta periodic, pe ascuns, spre Rosalie. O observa cu o atenție rece, aproape chirurgicală. Fata asta era exact tipul de vrăjitoare pe care el și fratele său o doreau în Noua Ordine: sânge pur, inteligență de geniu, capabilă să ducă mai departe măreția magiei. Totuși, inocența ei naivă, blândețea cu care îi trata pe toți elevii — inclusiv pe cei născuți din Încuiați— îl irita profund. O considera o risipă de potențial, o minte sclipitoare alterată de idealurile moderne ale toleranței.
Deodată, Rosalie rupse tăcerea, fără să își ridice ochii mari și luminoși de la rădăcina de mandragoră:
— Știți, profesore... mulți spun că sunteți doar un om rece care urăște elevii. Dar eu cred că sunteți doar speriat.
Dante îngheță cu flaconul de argint în mână. Aerul din cameră păru să scadă instantaneu cu câteva grade. Își întoarse încet capul spre ea, cu o expresie de o periculozitate extremă, ochii săi albaștri îngustându-se.
— Ce ai spus? întrebă el, renunțând la pluralul politicos, vocea lui coborând într-un registru șoptit, de o intensitate amenințătoare ce ar fi făcut orice alt elev să plângă de frică.

Capitolul 3: Fascinația din Umbră
Rosalie își ridică în sfârșit privirea, fixându-și ochii mari, de un căprui cald și luminos, direct în ochii lui înghețați. Lumina difuză a lumânărilor îi punea în valoare trăsăturile fine: pielea de porțelan, buzele ușor întredeschise de emoție și firele castanii care îi încadrau perfect chipul. Avea acea frumusețe aristocratică, pură, neatinsă de vulgaritate, care emana o eleganță nativă. Nu era doar o minte sclipitoare; era o apariție tulburătoare.
Dante o privi fix. Pentru prima dată, scutul lui de gheață se fisură imperceptibil. Simți o pulsație ciudată în piept, o fascinație bruscă ce îi tăie pentru o secundă respirația. Această fată nu doar că nu tremura în fața lui, dar părea să aibă curajul — sau inocența — de a-l citi ca pe o carte deschisă.
— Cred că sunteți speriat, profesore, continuă Rosalie, iar vocea ei, deși blândă, avea o claritate uluitoare. Un om care deține o asemenea putere și un control absolut asupra fiecărui gest nu își ridică ziduri atât de înalte decât dacă vrea să ascundă o vulnerabilitate. Vă temeți ca cineva să nu descopere ce se află dincolo de masca Maestrului de Poțiunii. Vă temeți de atașament, pentru că atașamentul aduce haos. Iar dumneavoastră trăiți pentru ordine.
Dante făcu doi pași lenți spre masa ei. Fiecare mișcare a lui era cea a unui prădător care își măsura prada. Se opri exact în fața ei, sprijinindu-și palmele lungi și elegante de blatul de lemn, aplecându-se ușor. Distanța dintre ei se reduse periculos de mult. Rosalie îi putea simți parfumul subtil de mentă, pelin și pergament vechi.
— Analiza dumneavoastră psihologică este pe cât de îndrăzneață, pe atât de eronată, domnișoară de Villeneuve, șopti Dante, iar vocea lui joasă vibră în aerul rece al încăperii. Își coborî privirea spre buzele ei, apoi revine la ochii ei captivanți. Îi admira logica structurală, capacitatea de a sintetiza comportamentul uman cu aceeași precizie cu care combina ingredientele unei poțiuni complexe. Era sclipitoare. Și era de o frumusețe hipnotizantă.
— Nu este eronată, insistă ea, refuzând să dea înapoi, deși inima îi bătea cu putere în piept. Am observat cum priviți lumea. Aveți sînge pur, la fel ca mine. Ar trebui să vă simțiți deasupra tuturor, așa cum fac ceilalți din familiile noastre. Și totuși... privirea dumneavoastră ascunde o furie profundă și o izolare pe care doar cineva care poartă o povară uriașă o poate înțelege.
Dante simți un fior rece de-a lungul coloanei. Această vrăjitoare era periculoasă. Nu pentru că deținea o baghetă puternică, ci pentru că inteligența și intuiția ei ascuțite puteau dărâma într-o clipă toată munca lui de spion. Totuși, în loc să simtă dorința de a o reduce la tăcere prin forță, o atracție magnetică, întunecată, îl coplăși. Gândul că o asemenea minte și un asemenea trup aparțineau unei fete de sânge pur, neatinsă de „contaminarea” lumii Mageamiilor, îi aprinse o scânteie de mândrie posedantă. Ea era perfecțiunea pe care fratele lui dorea să o protejeze în Noua Ordine. O voia de partea lui. Nu ca o victimă, ci ca o regină a acelei noi lumi.
— Ești prea inteligentă pentru binele tău, Rosalie, rosti el, trecând pentru prima dată la prenumele ei, iar modul în care îi pronunță numele sună aproape ca o mângâiere interzisă.
Se îndreptă de spate, rupând vraja apropierii fizice, dar păstrând contactul vizual intens.
— O minte ca a ta nu ar trebui să se irosească pe sentimentalisme ieftine sau pe mila față de cei slabi. Lumea magică se schimbă, iar cei care pot vedea dincolo de aparențe, cei care au sângele și geniul tău, vor trebui să aleagă. Ordinea nu se naște din frică, ci din curățenie absolută.
Rosalie îl privi confuză, inocența ei nepermițându-i să înțeleagă pe deplin substratul politic și întunecat al cuvintelor sale, dar simțind intensitatea aproape febrilă din ochii lui.
— Despre ce fel de ordine vorbiți, profesore? întrebă ea, ridicându-se la rândul ei în picioare, lăsând cuțitul de argint pe masă.
Dante zâmbi extrem de subtil — un gest abia schițat care îi transformă complet chipul sever într-unul de o frumusețe masculină răpitoare.
— Despre o ordine în care tu și cu mine nu va mai trebui să ne ascundem calitățile în spatele unor reguli impuse de oameni slabi, spuse el, făcând un pas înapoi spre umbrele biroului său. Detenția s-a încheiat pentru diseară, domnișoară de Villeneuve. Te sfătuiesc să te întorci în dormitorul tău. Și să te gândești foarte bine la ce ai văzut în această seară... în spatele măștii mele.