Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului / Lacul

« Previous 1 … 4 5 6 7 8 9 Next »

/ Basmul Toamnei

Dup-amiazã molatecã de toamnã. ªovãiatoare, o frunzã uscatã începe un basm. „A fost…”. Vântul o îngânã, prelung…”A fossst…”. Frunza reuºeºte sã continue, dar în tonul ei se simte o nuanþã întrbãtoare a auriului în care timpul ce-a trecut peste ea a zugrãvit-o:„A…a fossst odatã…?”
Dinspre Pãdurea Interzisã pluteºte relaxatã o altã frunzã, ruginitã de-atâtea ploi a cãror povarã le-a purtat. κi vede surata în impas ºi hotãrãºte sã o ajute: „A fosst odatã ca niciodatã…” Dar se încurcã ºi ea. „A fosst odatã...A fossst… A fosst…”.
Clipocitul domol al Lacului, iscat când ºi când de câte-un firicel de iarbã purtat de vânt ce-i tulburã oglinda, scurtând adâncimile cu ochi nevãzãtori îºipierde rãbdarea. „ Ce-a fost?? ”
-Un greiere? sugerez eu.
Adâncimea cenuºie tresre, surprinsã: „De ce un greiere?”
-Atunci o frunzã?
Vântul, veºnic cãlãtor al vremurilor apuse, refuzã categoric. „Nu…”
Ecoul vorbei lui se stinge, iar glasul meu revine, ca o umbrã:
-O libelulã?
„De ce o libelulã?” încearcã sã mã refuze, indirect, frunza aurie. Nu îmi pierd, însã, rãbdarea:
-Un peºtiºor?
Eforturile mele nu par apreciate, dar nici nu sunt zadarnice. Toatã Natura ºopteºte, dând naºtere unei prelungi hârjoneli de ecouri ºi voci, printre umbre: „O razã de luminã…”.
„A fossst odatã o razã de Luminã…” îºi reia Frunza firul poveºtii, de altfel atât de scurt tãiat de foarfeca unei idei ce refuza sã vinã. „Ei, ºººi-apoi?”’cearcã un copac.
Tulpina unei buruieni uscate trosneºte undeva în spatele meu ºi luciul cenuºiu îngânã: „Viine…”.
Într-adevãr. Acum se auzea ºi zgomot de paºi. Un zgomot cufundat în muþenia ierbii, dar, totuºi, unul necaracteristic tabloului feeric de toamnã, în care o frunzã þese un basm cu firul unei pânze de pãianjen.
Mã durea totuºi sufletul sã ridic glasul, ca sã întreb un atât de banal „Cine-iacolo?” când tãcerea întreruptã doar de paºii ce se apropiau mi-era atât dedragã.

Era prea liniste. Mult prea liniste. Cu toata agitatia din ultimul timp, Kennya Isildur nu mai stia ce inseamna o pauza bine meritata. Mergea mai incet decat o facea in mod normal. In sfarsit putea sa se bucure de peisajul din jurul ei. Trebuia sa fie sincera. Toamna era unul dintre cele mai monotone anotimpuri si cel mai putin preferat de ea. Natura moarta parea sa nu o impresioneze cu nimic pe viperina. Traversa agale pajistea ce despartea Castelul de lac. Observa umbrele intunecate ale valurilor si ofta.

Terenul parea pustiu. Numai vantul parea sa cante melodios printre frunzele uscate ale copacilor. Inchise ochii pentru o secunda si apoi un paianjen gigantic iesise brusc din scorbura unui copac din apropiere. Kennya tresari si sopti cu iuteala "Reducio!". Privi cateva secunde paianjenul acum minuscul si isi continua drumul. Aerul era greu de respirat din cauza ploii abundente din noaptea trecuta, iar Castelul din departare parea sumbru si amenintator. O pisica fugarea entuaziasmata un soarece prin iarba iar Kennya se impiedica de ceva. La o a doua privire observa ca nu se impiedicase de ceva, ci de cineva.

"Buna Katsumi, ce faci?" o intreba pe fata de la Ochi-de-Soim cu o voce abatuta.

[font=&quot]-A, Kennya,tu...? Foarte bine fac. Uite, ascultam.
Viperina îmi aruncã o privire întrebãtoare ºi oarecum plictisitã.
-Ahm... Încerca o frunzã sã povesteascã un basm. Tocmai cãzusem de-acord înprivinþa unui personaj principal ºi... aºteptam un brotac sã dea tonul ca ea sãcontinue.
Aceleaºi fire de iarbã oarbe 'cearcau sã pãtrundã adâncimea tãcutã a lacului încare comori demult pierdute îºi rãsfrângeau lumina, aceiaºi greieri... Darfrunza? Frunza nu era nicãieri. O furase vântul. Aº fi rugat vre-un strop deapã, sau o gânganie, sã continue basmul de aur al toamnei, dar niciunul dintrecei de faþã nu mai avea un astfel de talent oratoric în faþa publicului larg,constând în întreg lacul, firele de iarbã ce pãreau s-alerge de-a valma,brotaci, peºti ºi cosaºi, cum avea Frunza Aurie, dupã ce îºi aducea amintefirul de luminã al basmului. Poate cã, în apogeul bucuriei puerile a oricãruipui de om când cineva povesteºte un basm, speram ca, dupã plecarea mamei melevegetative, frunza, sã fie Kennya cea care sã continue sã toarcã întâmplãrilecu fusul imagina[/font][font=&quot]þ[/font][font=&quot]ei. Am zâmbit, amuzatã de ridiculozitatea propriei idei. Pânã segãsea un vânt sã-mi aducã povestitoarea scorojitp, aurie, înapoi, un schimb dereplici cu fata de la Viperini, pe care nu prea o cunoºteam, ar fi fost tarebinevenit.[/font]
[font=&quot]-ªi viaþa tacare mai e?[/font]
[font=&quot]Ava, pe spatelecãreia mã sprijineam ºi care torcea monoton ºi înfundat, întinse o labã spreKennya ºi îi alungã de pe tricou un funigel. Mormãi ceva pe un ton întrebãtor,de parcã ºi ea ar fi fost interesatã de rãspunsul Viperinei.[/font]