Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Armurilor

« Previous 1 2

/ Cand soarele apune pe vecie

Era seara. Un cer plumburiu inunda domeniile cu lumina sa palida, lasand luna imensa sa se odihneasca in decorul trist. Un vanticel cald scalda aerul in mireasma de iarba proaspata, iar varfurile copacilor din Padurea Interzisa se unduiau in ritm de vals deasupra oglinzii inghetate a lacului.
Bell colinda holurile pustii, incercand sa scape de amintirile ce o chinuiau din nou. Vroia sa fie linistita, sa vorbeasca cu cineva. Dar nu cu Rose sau Isa, ci cu un alt fel de persoana.
Mergand la intamplare pe coridoarele incetosate, vazu usa ce se deschidea spre Sala Armurilor. Gandindu'se ca nu a fost niciodata acolo, intra in incapere, acompaniata de un scartait incurajator al usii. I se infatisara sute de siruri de armuri, care straluceau in lumina blanda a catorva torte aninate la intamplare pe decorul peretilor sumbrii. Bell se indrepta spre cea mai apropiata statuie, dar pasii sai se oprira sovaitori cand cineva deschise usa in urma ei..

"-Bell! spuse Ichi surprins caci el era cel care deschise usa. Ce surpriza placuta. Nu ma asteptam sa te gasesc aici.
-Buna Ichi! raspunse ea. Ce faci aici?
-As putea sa te intreb acelasi lucru, evita Ichi raspunsul schitand un zambet.
-Doar ma plimbam si am vazut usa deschisa. Nu am mai fost niciodata in Sala Armurilor.
-Arata intradevar extraordinar.
Ambii isi pierdura sirul gandurilor, uitandu-se lung la armurile care pareau infinite. De afara, luna lumina cate o mica portiune din coridorul lung, dandui acestuia un aer fantomatic. Bell facu cativa pasi si se aseja pe una din scarile de piatra. Ezitand putin, Ichi ii urma exemplul si se aseza langa ea spunand:
-S-a intamplat ceva? Pari trista.
-Pai, spuse aceasta, este vorba despre bunicul meu. A...a murit acum 6 ani...eram foarte apropiati. Chiar si dupa atata timp inca nu ma pot impaca cu acest gand.
Deodata Bell izbucnii in lacrimi. Ichigo o lua in brate in timp ce spuse pe un ton bland:
-Gata gata linisteste-te. Totul o sa fie bine..."

"-Stiu" sopti Bell, schitand un mic zambet. Toata lumea ii spunea asta, desi era greu de indeplinit. Amintirile o urmareau pretutindeni, iar frica de a pierde si alte persoane dragi salasluia adanc in sufletul ei.
"-Sigur te simti bine?" intreba Ichi, cu un ton ingrijorat.
"-Acum da" murmur cercetasa, ridicandu'se.
"-Unde ai de gand sa pleci?!" intreba baiatul, privind'o curios.
"-Nicaieri, doar ma uit la armuri" raspunse Bell, zambind.
Se plimba printre sirurile de armuri ce straluceau vag, intr'o lumina sidefie ce patrundea prin geamul prafuit. Mii de bucati de metale se odihneau in linistea mormantala a incaperii. Fata parcurse aproape o jumatate din lungimea camerei, cand un zgomot asurzitor de otel lovit de pamant se auzi din celalalt capat.
"-Ichi???" intreba aceasta, speriata.
"-Sunt bine, doar am rasturnat o armura" raspunse o voce amuzata.
"-Off, off, si ziceam de mine ca sunt cea impiedicata" sopti fata, razand.
Se indrepta spre partea opusa a incaperii, unde il vazu pe Ichi prins sub un morman de fier.
"-Sigur esti bine?" intreba ea, ajutandu'l sa se ridice.
"-Da, doar am agatat cu cotul armura" spuse baiatul, razand.
"-Neatentule!!" chicoti Bell.
"-Neatent, neatent, dar cum reparam noi dezastrul asta?" ofta incet.
"-Rezolv eu" spuse Bell, dupa care sopti Reparo! iar armura reveni la forma initiala.
"-Super!" spuse Ichi, privind admirativ opera lui Bell.

"Deodata un gand i se strecura in minte iar emotiile il facura sa inchida ochii. Nu se asteptase sa se imprieteneasca atat de bine cu atat de multa lume. Bell, Isa, Alice si Nate erau ca o familie pentru el. In timp ce se gandea cat de norocos este se auzi un zgomot de dupa usa pe care cei doi cercetasi intrasera.
-Repede, spuse Ichi in soapta. Vino dupa mine.
O lua de mana pe Bell si incepura sa alerge speriati printre armuri.
-Dar unde mergem? intreba fata ingrijorata
-O sa vezi.
Ajunsera intr-un loc unde armurile erau mai rare. Ichigo, murmurand in sinea lui, cauta o anumita armura.
-Aici e! spuse el intr-un final atingand cu bagheta armura care se deschise ca o usa.
-Wow! exclama Bell surprinsa. Cum de ai stiut?
-N-avem timp. Trebuie sa ajungem cat mai repede in turnul nostru.
Alergand in continuare prin pasajul secret se trezira in fata Marii Sali. Urcand repede scarile ajunsera intr-un final in fata portretului Doamnei Grase care din fericire era treaza.
-Broscute de ciocolata, spuse Ichi intrand repede pe gaura din portret.
Ajunsi in camera de zi se trantira amandoi in fotoliile din fata semineului unde scanteiau cativa carbuni gandindu-se la recenta lor peripetie si la ce noroc aveau ca erau prieteni..."

"-Ok, imi explici si mie de ce m'ai adus aici??" intreba Bell, chicotind.
"-Pai nu stiu, pur si simplu am avut senzatia ca suntem urmariti" raspunse Ichi.
"-Dar vreau inapoi, la armuuri" se planse Bell, pe un ton copilaros.
"-Bellyshor, Bellyshor" rase Ichi, ridicandu'se si indreptand o mana calda spre ea.
"-Mergem inapoi?" intreba Bell, plina de speranta.
"-Dap, daca asa vrei" spuse Ichi, razand.
Plecara din camera de zi a Cercetasilor, indreptandu'se spre Sala Armurilor. Pe drum intalnira cativa boboci care se dadura in calea lor, ca speriati de bombe.
"-Asa eram si eu in anul I??" se intreba Bell, confuza.
"-Poate" chicoti baiatul.
"-Adica, sincer nu imi aduc aminte sa fi fost asa sperioasa mereu" spuse Bell.
"-Dar chiar daca te cunosc de putin timp, imi pari o fire retrasa" replica Ichi, admirativ.
"-Stiu, imi place sa ma rup cateodata de crunta realitate si sa imi petrec timpul singura" medita Bell, gandindu'se la numeroasele clipe de singuratete petrecute in patul din Turnul Cercetasilor.
Ajunsera pentru a doua oara in aceeasi zi in Camera Armurilor, si deschisera usa cu un mic scartait.
"-Asa, inapoi la armuri" chicoti Ichi.
"-Daa!!" spuse Bell, razand.
Incepura sa se plimbe din nou printre sirurile de armuri care straluceau sensibile, insotiti de lumina sidefie a lunii..

Incepura sa se plimbe din nou printre sirurile de armuri care straluceau sensibile, insotiti de lumina sidefie a lunii când scârþâitul uºii se auzi din nou ºi cei doi se întoarserã speriaþi pentru a o vedea în dreptul uºii pe Alice.
-Vai, tu erai, rãsuflã Bell uºuratã. Ce faci aici?
-Mi-ai luat cuvintele din gurã, zise Alice uimitã. Bunã Ichi! adãugã aceasta observându-l pe bãiat.
-Nu, pe mine nu mã bãgaþi în seamã. Pot sã mã prefac cã nici nu sunt aici, râse el sarcastic.
-Nu e nevoie, rãspunse Alice râzând. Dar voi pe bune, ce faceþi aici?
-Pur ºi simplu facem o vizitã, rãspunse Bell. Dar tu? În ultimul timp nu mai ai somn sau ce?
-Nu chiar. În plus, vroiam sã mã mai uit la armuri, mi se par fascinante. Vouã nu?
-Ba da, rãspunse Ichi imediat. Mã mir cã dupã ce am dãrmat armura, tot întreagã a rãmas.
-Aþi dãrmat o armurã? întrebã Alice impresionatã. Respectele mele! adãugã ea, provocând hohote de râs.

Bell ii lasa pe cei doi singuri, incepand sa cutreiere sirurile de armuri invaluita in propriile ganduri. Mai auzea franturi din conversatie, dar nu le dadea prea mare atentie. Ichi era o persoana foarte cumsecade, desi il cunostea de putin timp.
In timp ce se plimba, observa o armura cu o inscriptie abia descifrabila pe ea: Cand soarele apune pe vecie, lacrimile sunt in zadar, iar speranta se ineaca in oceanul disperarii.
Cat adevar in cateva cuvinte sopti Bell, gandindu'se la intelesul profund al scrisului usor arcuit ce stralucea in lumina palida a noptii. Nu dura mult si armura prinse viata in fata ei, deschizandu'si partea anterioara si invitand'o sa paseasca in lumea ei.
"-Haide, nu iti fie teama, nu musc!" spuse gramada de otel, in timp ce Bell pasea sovaitoare in tunelul luminat de raze verzui.
"-Ciudat" spuse ea, in timp ce pasii ii erau ghidati spre puntul luminos de la capatul tunelului. Intra intr'o camera frumos aranjata, in stil antic: lumina verzuie dadea mobilelor un soi de personalitate, in acelasi timp simpla si misterioasa. Patul cu mici coloane delicate o impresiona in mod subtil, parca invitand'o sa se lase purtata pe bratele unui vis frumos. Oglinzile mari, cu rame de mahon si llemn de trandafir, alaturi de un balansoar vechi ca cel al bunicului completara aspectul magic al incaperii.
Nemaistand pe ganduri, se vari in patul cu baldachin si trecu aproape instantaneu in lumea viselor. Se vazu intr'o poenita, acoperita de o cupola azurie, unde norii se deplasau cu o incetineala regeasca. Bunicul o tinea de mana, si'i vorbea in timp ce mergeau, dar ea nu pricepea nimic. Cu toate ca nu simtea nicio oboseala, avea impresia ca mergea de ore intregi, iar norii pareau inghetati in universul cerului. Ceea ce o linistea insa era blandetea mainii ce o tinea pe a ei, iar uneori o strangea usor. Numai bunicul ei avea stilul acesta de a'i spune cat o iubeste, prin mici strangeri de mana afectuoase. Era un fel de limbaj secret adoptat de el..cuvintele nu'si aveau rostul. Dar deodata, vocea lui se pieru in neant, iar Bell inalta ochii spre el, insa nu zari pe nimeni, iar mana ce trimitea fiori de liniste in corpul ei disparuse.
Se trezi speriata, ridicandu'se din pat cu o viteza uluitoare. Sub lumina verde, glaciala si plina de tacere, visul continua sub aparentele realitatii. Cuprinsa de o spaima ce ii dadu intreaga fiinta peste cap, Bell ramase multa vreme nemiscata, ca o statuie, fascinata de intensitatea fricii cuibarite in sufeltul sau. Niciun efort al memoriei nu putea sa'i aminteasca minutele de fericire, doar amintirea nedeslusita a mainii blande si puternice in care isi cuibarise propria mana ii mai ramanea.
Hotari ca facuse o greseala sa vina aici, desi nu regreta intru totul. Visul fusese aproape de realitate~un lucru frumos are mereu un sfarsit. Iar cand soarele apune pe vecie pentru cineva, nimic din ce ai face nu l'ar putea aduce inapoi.
Se intoarse pe acelasi drum, iesind din armura si cautand cu priviri infrigurate siluetele celor doi prieteni. Insa fu trezita din cercetare de scartaitul incetisor al usii, pe care intra Rose.
"-Bellyshor??" intreba ea.
"-Rose!" tipa Bell, aruncandu'se in bratele surorii sale. Era singura persoana de care avea nevoie in acele momente. Singura care o intelegea si era capabila sa'i fie alaturi mereu, zi si noapte, pentru totdeauna..

OOC: Rose, continua tu ><

" - Ce s-a intamplat? "intreba fata strangandu-si sora in brate." Linisteste-te, sunt aici, Bellyshor. Sunt cu tine."
Statura asa imbratisate minute intregi, pana cand Bell elibera moale din stransoare si o privi in ochi pe sora ei. Rose privi indurerata chipul plans si palid al copilei si simti o durere sfasietoare in suflet. De cand se nascusera, era intre ele o legatura aparte, foarte puternica, de nepatruns. Cand una dintre gemene suferea, cealalta putea simti durerea si mahnirea sufletului geaman. Era ceva inexplicabil si de neinteles, cum functiona aceasta conexiune, insa fetele o considerau o minune, un dar. Cu ajutorul acestei legaturi, ele au putut fi intotdeauna aproape una de alta, pentru a-si alina reciproc durerea.
Rose ii lua cu blandete mainile fetei si o privi patrunzator in ochii inrosititi.
" - Bellyshor, l-ai vista din nou pe bunicul nostru?"
Bell cobori capul, cu ultimele puteri apoi raspunse cu o voce domoala si chinuita:
" - Da, dar parca era real. Ii puteam simti atingerea binefacatoare si stransorile afectoase, binecunoscute, insa a disparut dintr-odata, lasandu-ma singura intr-o lume plina de agonie si disperare. Nu mai pot, Rose! Il vreau inapoi..."
Fata suspina si se lasa pe genunchi, strangandu-i la piept. Siroaie de lacrimi fierbinti ii invadara din ou chipul palid, provocandu-i un nou val de durere. Rose o privi disperata pe sora ei, si pentru prima data in viata se simti neputincioasa. Aproape se ura pentru ca nu stia cum sa-i aline suferinta, persoanei cele mai dragi. Vroia sa sufere ea, in locul lui Bell, daca asta ar fi facut-o mai vesela. Nu mai suporta sa o priveasca atat de sfarsita, la limita puterilor ei. Trebuia sa faca ceva...ORICE!!
Se apleca usor, asezandu-se langa Bell. Ii puse mainile pe umerii sai firavi apoi o saruta pe frunte. Bell isi ridica fata privind-o pe sora sa. Asa facea si bunicul ei, in fiecare seara, inainte de culcare o saruta cu blandete pe frunte, iar adormea fericita. Acest gest al surorii ei o mai calma, ca prin minune. Simti o prezenta binefacatoare in jurul ei. Era ca si prezenta bunicului ei, dar era chiar sora sa, Rose. Fata o cuprinse in brate si ii multumi, cu lacrimi nevinovate in ochi. Rose zambi usor apoi o ridica cu grija pe Bell in picioare.
O facuse!! Reusise sa-i mai aline suferinta surori ei! Era ca un dar nepretuit. Se simtea din nou capabila de a fi alaturi de cei dragi, la nevoie.
Bell mai cerceta o data ochii surorii ei, apoi rasufla adnac aer si schita un zambet curat, venit din suflet.
" - Rose, iti multumesc. Fara tine, nu stiu cum as fi putut sa-mi revin. Tu gasesti intotdeauna cai prin care sa fii alaturi de mine si prin care sa-mi mangai sufletul."
" - Nu-i adevarat. Eu imi fac doar datoria de sora si de prietena. E un lucru pe care oricine l-ar fi facut in locul meu. Dar acum, vreau sa-ti arat ceva..."
Rose o stranse de mana pe sora ei si o duse langa o vitrina din centrul camerei.
" - Uite, aici..." zise fata aratand cu degetul o cupa de cristal, colorata cu nuante sterse de turcoaz.
Pe ea scria cu litere ingrijite, inclinate Premiu pentru servicii binefacatoare aduse scolii. Numele de sub acel scris era sters, dar inca se putea observa cu usurinta literele Evans
" - L-am descoperit acum cateva zile, si, fiind curioasa, l-am intrebat de Dumbledoare cui i-a fost dat. El a zis ca acesta a fost cela mai special premiu oferit din toata Istoria Hogwartsului. Si este a..."
" - Este a bunicului. El e sunt sigura de asta." zise Bell zambind cu bucurie in suflet spre numele frumos incrustat.
" - Da, ai dreptate. A lui este. " aproba Rose privind-o impacata pe sora ei...


O rog pe Bellyshor sa continue

Bell se simtea mai bine, cu Rose langa ea. Sora sa era remediul perfect pentru toata durerea pe care o simtea in suflet. Chiar atunci cand lumea ei interioara era pe cale sa se prabuseasca, Rose ii venea in ajutor. Ii fusese alaturi de cand se stia, de cand deschise pentru prima data ochii.
"-Bellyshor?" murmura glasul surorii sale, readucand'o inapoi in Sala Armurilor.
"-Da?" raspunse fata, ezitand.
"-Te simti mai bine? Pari ingrozitor de absenta, parca nici nu ai fi aici" spuse Rose, privind'o atent. Lacrimile se uscasera pe chipul palid, lasand in urma doar cateva urme umede.
"-Cand soarele apune pe vecie.." incepu Bell, pentru ca in acea clipa un sir de ganduri intrerupte ii invadara mintea.
"-Bell, gata. E cazul sa te opresti, iti faci rau!!" spuse Rose, privind'o disperata."Asa a fost sa fie.."
Intrebarea de ce?? sovai o clipa pe buzele fetei, dar nu o rosti, plimbandu'si privirile de'a lungul sirurilor de armuri.
"-Nunim, nu mai suport sa te vad asa!!" zise Rose.
Se ridica brusc, incepand sa fuga printre randurile ce stateau frumos aliniate. Vroia sa lase durerea in urma, sa revina la amintirile sale frumoase. Nu avea nevoie decat de o speranta, dar cuvintele intiparite in minte nu o lasau in pace. De ce sa se termine totul?? De ce sa nu mai existe speranta?? Dar deja se incheiase povestea. Nimeni si nimic nu'l puteau aduce inapoi, orice ar fi facut Bell sau alta persoana. Nici magia nu avea puterea de a invia. Si totusi, daca ar fi fost o licarire de speranta, fata tot ar fi crezut ca in cele din urma va fi un final feiricit si pentru ea. Insa soarele apuse pe vecie, si nimic nu putea sa'l mai aduca inapoi in universul Cercetasei.
Se intoarse spre statuia in care intrase cu cateva minute in urma, unde avusese cel mai frumos vis..care se transformase intr'un cosmar in cele din urma. De fapt, nu era niciun cosmar. Nu erau monstrii sau alte creaturi inspaimantatoare, era doar o pustiitate imensa ce o coplesea. Un nimic, atat ramasese in urma lui, nimic concret. Un alt val de durere o trase in mrejele lui puternice, in timp ce Bell aluneca pe podeaua prafuita de trecerea cumplita a timpului..

-Bellyshor,nu din nou,striga rose care veni din spate incercand sa o ridice.
-Te ajut eu,zise un baiat care tocmai aparuse.
-Hei,Eduard,multumesc ca ma ajuti...
-Deci de ce a lesinat?intreba Eduard curios.
Rose ii povesti totul stand pe o banca impreuna cu Bell care era tot lesinata.
-Groaznic!exclama Eduard dintr-o data sa iti pierzi o ruda este groaznic,as vrea sa pot ajuta cu ceva dar nu stiu cu ce...
-Ai putea sa incerci sa faci o vraja caci eu am mainile ocupate cu ea,este foarte greu sa o ti sa nu cada...
-Nu stiu nicio vraja de vindecare mintala,stiu doar daca este ranita de vreun blestem,dar stai am o rezerva de potiuni,aduc imediat una zise el cand Rose deschise gura sa zica ceva.
Eduard fugi si lua din Camera Astropufilor,din cufarul lui o sticluta micuta pe care scria Mintaluos Posiun.Eduard fugi in Sala Armurilor,cand ajunse Rose spuse:
-Vad ca stii destul de repede sa ajungi peaici...
-Pai unchiul meu mi-a facut turul acum cativa ani cand aveam...hmmm noua ani,pentru ca aflasem ca el era vrajitor si ca urma sa fiu si eu,mi-a data o harta si am invatato pe dinafara ca sa nu ma pierd,stiu si unde este Camera Necesitatii,daca ai auzit de ea...
-Sigur ca am auzit!zise Rose suparata,auzi,parintii tai sunt Incuiati?
-Da,si ce,ai vreo problema cu asta,dupa ce ca toti Viperinii se iau de mine,acum si o Cercetasa...
-Nu!nu de asta am zis,am intrebat doar,pentru ca ai zis ca unchiul tau ti-a facut turul,unchiul tau in ce casa a fost?
-Astropufi,la fel ca mine,imi place casa aceasta nu este in niciun razboi cu vreo alta clasa,este la fel ca Ochi-De-Soim fara niciun dumsan,doar Viperinii si Cercetasii sunt dusmani intre ei...
-Da,asa este,acum hai sa ii dam potiunea,cum se numeste?
-A,este o creatie de a mea Mintaluos Posion,este alcatuita intr-un bol cu apa calda care este tinut la foc doua zeci de minute pentru a se inclazi,dintr-o bucatica de inima de dragon pisata,trei bucati de Arala Fenrio,o planta care creste in Romania,in tara mea natala,o tii la soare doua ore apoi amesteci o jumatate de ora,si este gata.
-Si...si esti sigur ca este buna,adica ai testato vreodata?intreba Rose speriata cand Eduard punea potiunea la gura lui Bell.
-Sunt sigur am testato pe mine cand eram bolnav,si a mers de minune,mi-am revenit in cinci minute,zise Eduard care desfacuse sticluta si ii dadu lui Bell sa bea.
In urmatoarele secunde Bell isi reveni destul de repede,dandu-se jos de pe banca multumindu-i lui Eduard.Si pleca impreuna cu Rose.[/url]