Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Children of the damned

Wai, capitol nou Incep sa te ador, Erin ><

Mi-a placut la nebunie inceputul; Împotriva oricărei raţiuni simtiri, gandiri Genial
-Eu nu înţeleg cum ţi-a trecut prin cap să mă săruţi înapoi, având în vedere că acum două minute erai convinsă că sunt doar un idiot. - Cateodata trebuie sa lasi ratiunea la o parte si sa uiti de control; geniala replica lui Adam
- Ai avut vreodată senzaţia că lumea se prabuşeşte , iar tu nu poţi să faci nimic ca să împiedici asta? - de atat de multe ori..
Si inca o data m-a impresionat sfarsitul. M-a impresionat modul de a reactiona al lui Vivian. Dupa atat de multe pierderi, nici nu mai poate reactiona atfel. Mai genial ca de obicei, daca asa ceva este posibil ><

Well, I'm glad you like it >< Si cred ca nextul il pun maine

Abia astept Ai mult de recuperat [-(

• - Nu înţeleg ce doriţi să-mi spuneţi, am rostit, calmă.
  Auzeam vocile din jurul meu ca pe nişte ecouri îndepărtate. Sângele îmi pulsa dureros în tâmple, iar lacrimile uscate ce s-au prelins pe obrajii mei în decursul ultimelor ore mă făceau să mă simt incomod. Vedeam totul în ceaţă, încercând să realizez că, într-adevăr, mama mea murise.
  Nu mă puteam obişnui cu ideea că îmi voi înfrunta singură viaţa de acum încolo. Imaginea mamei mele zăcând fără suflare în mijlocul camerei reveni în mintea mea, o dovadă de netăgăduit. Am strâns degetele în pumni.
  - Am crezut că nu va fi nevoie să repet, oftă femeia din faţa mea. Îmi pare rău, ştiu că eşti în stare de şoc..
  Am privit-o cu amărăciune, examinându-i conturul ferm al maxilarului, părul strâns cu meticulozitate într-un coc simplu şi umbra din ochii hotărâţi – genul de persoană metodică. Asta nu-mi va uşura situaţia.
  - Să reluăm. Mama ta s-a sinucis..
  - Nu s-a sinucis, sunt sigură.
  Sau, mai degrabă, nu voiam să accept faptul acesta. M-am uitat hotărâtă în ochii femeii, şi după câteva clipe de contact, ea îşi întoarse capul. Ştiam de ce – slujba şi salariul ei depindeau numai de răbdare.
  Am rânjit , buzele mele schiţând o amorţeală cu ton triumfător. Văzându-mi expresia feţei, femeia tresări. Probabil că eram excepţia de la regulă pentru ea, comportându-mă ca şi cum nu înţelegeam nimic din ce s-a întâmplat.
  - Bunicii tăi sunt decedaţi, mama nu a avut fraţi sau surori.. deci singura alternativă pe care o putem lua în considerare e să locuieşti împreună cu tatăl tău.
  Zâmbetul meu pieri odată cu senzaţia de confuzie. Cuvântul acela simplu străpunse zidul pe care mi-l construisem, distruse calmul meu abia controlabil şi deschise o uşă incertă. Tatăl tău.
  - Îl vom găsi, mă asigură femeia.
  Înţelesese totul exact pe dos.
  - Nu pot să stau pur şi simplu aici? am icnit, pe un ton stăruitor.
  Simţeam doar furie când auzeam cuvântul tată. O furie abia disimulată ce mă făcea să respir tremurat şi să-mi zgârii podul palmelor. Nu-l cunoşteam pe omul acela, iar el nu avusese niciun chef să mă vadă în şaisprezece ani. El era motivul pentru care nu trăisem setimentul de întreg. El era motivul pentru care mama a fost obigată să ducă o asemenea viaţă…
  De ce revenea el atât de târziu?
  - Ai doar şaisprezece ani. Cât eşti minoră, trebuie să locuieşti cu unul din părinţi, mă informă ea pe un ton sec, purtându-se de parcă nu mă aflam în deplinătatea facultăţilor mintale.
  Am clătinat din cap, incapabilă să-i dau un răspuns. De ce toate astea se întâmplă tocmai mie?
  - Şi, în plus..
  Mă privi afectată, dând o notă dramatică propoziţiei sale neterminate. Apoi scoase dintr-o plasă mică ghiozdanul meu, împreună cu un plic viguros sigilat. Mi le înmână fără să mai rostească ceva , iar tăcerea ce s-a înfiripat nu prevestea nimic de bine. Am aruncat o privire rapidă ghiozdanului şi am încercat să-mi păstrez expresia feţei impasibilă. Sărutul meu cu Adam reveni la vederea lui – amintirea unor aripi de inocenţă şi speranţe, frânte imediat ce şi-au deschis petalele. Mă bucuram că ancheta nu putea dezvălui nimic în legătură cu ce s-a întâmplat între mine şi Adam azi.. într-o altă viaţă.
  În schimb, am luat plicul şi l-am cântărit în mână. Mi-am dat seama de ce se afla în el şi valoarea lui în ochii celorlalţi.
  Descoperiseră drogurile lui Katherine în ghiozdanul meu.
  Am început să respir rapid, iar ritmul inimii mele se înteţi. Ameţeala mă cuprinse , iar biroul din secţia de poliţie s-a înceţoşat dintr-o dată. Toţi credeau că devenisem o drogată doar din cauza că s-a descoperit aşa ceva în ghiozdanul meu. Ce ironică poate fi soarta uneori.
  - Dar eu..
  - Iar acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie să-ţi contactăm tatăl, cât mai repede.
  Ceva din tonul acelei femei nu lăsa loc de vreo replică indiferent de conţinutul ei. Mi-am sprijinit capul în mâini, fără să mai încerc să reţin neputinţa ce făcea parte din mine. Am gemut în surdină , iar lacrimile mi se formară pe la colţul pleoapelor.
  De ce tocmai eu..? De ce nu oricine altcineva?
  - Pot să merg.. până la baie? am bolborosit, dând glas gândurilor mele.
  Femeia nu avea nicio expresie aşternută pe chip când îmi răspunse.
  - Prima la dreapta. Să vii înapoi repede.
  M-am ridicat de pe scaun şi am încercat să nu dau impresia de aroganţă amestecată cu superioritate; totuşi, din privirea pe care am primit-o drept răspuns când am trântit uşa în urma mea, am realizat că fusesem deja catalogată.
  Drogată. Tendinţe depresive. Posibil periculoasă. Lista poate continua.
  Coridoarele erau aglomerate, lumea fiind mult prea ocupată ca să remarce o adolescentă necunoscută în mijlocul lor. M-am îndreptat spre toaletă cu paşi normali, insinuând că era total raţional ca eu să mă aflu acolo.
  Odată ce am ajuns în baie, mi-am pus planul în aplicare. Cu o vagă nonşalanţă în mişcări, m-am strecurat pe geamul mic ce dădea în curtea secţiei de poliţie.
  Am luat-o la fugă imediat ce am ajuns afară, fără să ştiu unde mă vor conduce paşii.
  
  
  *
  
  Ştiam că nu fusese o idee bună să mă întorc înapoi acasă.
  În faţa ochilor îmi apăru mai întâi grădina, cu vechiul leagăn în care îmi petreceam timpul când nu aveam idee ce însemna viaţa cu adevărat. Atunci când cele mai mari necazuri se rezumau la banii lipsă sau la mofturile lui Katherine. Casa se transpuse în planul meu vizual în scurt timp, o construcţie fragilă, încărcată cu năduşeala unei după amieze pierdute la căpătâiul unui cadavru.
  Acasă. Cuvântul suna atât de straniu şi de îndepărtat când mă uitam în locul în care credeam că voi simţi o fărâmă de apropiere şi familiaritate. Oricât aş fi încercat să mă amăgesc, acum vedeam doar scena unei sinucideri.
  Aş fi putut împiedica toate astea să se întâmple..
  Am oftat şi, dintr-un impuls de moment, mi-am cuprins talia cu braţele, imaginându-mi că se afla cineva lângă mine care să-mi spună că totul va fi în regulă. Alergând , fără să mai izbutesc să-mi reţin lacrimile, m-am îndreptat spre singura persoană căreia îi va păsa de situaţia în care eram.
  Spre Adam. De data aceasta, nu va mai exista vreo cale de întoarcere.
  Ploaia palidă de mai devreme se preschimbă într-o furtună nemiloasă. Vântul îmi ciufulea cu sălbaticie şuviţele ude de păr, iar picăturil de ploaie îmi alunecau pe piele. Gâfâind , am continuat să alerg spre singurul viitor pe care îl întrezăream.
  Cum aveam să-i explic brusca răsturnare de situaţie, astfel să mă înţeleagă?
  M-am rugat ca Adam să fie acolo când am ajuns în faţa liceului. Să corecteze teste ,să fie pus să lucreze peste program sau ceva de genul ăsta. Am intrat şi am urcat treptele ce duceau înspre sala de matematică, lăsând urme de apă în urma mea. Un fior scurt mă izbi în clipa în care am deschis uşa clasei , avertizându-mă că aveam să cedez în scurtă vreme.
  Băncile stăteau desperecheate în liniştea asurzitoare, iar pe catedră nu erau nici măcar testele corectate, uitate întotdeauna de Adam din cauza neatenţiei. Nu se afla nimeni în încăpere – tăcerea vorbea din toate părţile, prevestind ceva de rău.
  Trebuie să fie acasă, m-am asigurat. Mereu există o soluţie la toate. Am nevoie de adresa lui şi pun pariu că o pot găsi la secretariat.
  M-am întors ca să plec, dar zgomotul inconfundabil al paşilor mă opri. Cineva se îndrepta exact spre sala de matematică, care se situa la capătul coridorului. Mi-am ridicat privirea, sperând într-un mod naiv că Adam venea înapoi în clasă.
  M-am înşelat.
  Din întuneric răsări silueta directoarei, scundă, dar zveltă, mergând către mine. Tocurile mici provocau un zgomot surd în timp ce păşea, iar cârlionţii i se balansau precar deasupra umerilor.
  - Cauţi pe cineva ?
  M-am uitat cu atenţie la ea, descifrându-i tonul atotştiutor şi zâmbetul abia schiţat. Panica mă cuprinse, un bloc solid de granit în pieptul meu. Oare este posibil ca ea să ştie?
  - Îl caut pe Adam, i-am răspuns, încercând să-mi ascund temerile. Ştiţi unde este?
  Directoarea remarcă că îi rostisem doar numele mic. Cumva, zâmbetul ei se lărgi, de parcă îi confirmasem un fapt. Îşi drese glasul şi îmi răspunse cu un calm straniu:
  - Tocmai mi-a trimis nişte documente. A zis că doreşte să demisioneze.

Ma intreb cat va mai rezista Vivian; dupa atat de multe pierderi. Foarte reusit capitolul, iar modul cum ai descris zbuciumul ei interior m-a impresionat mult. Si iar ne-ai lasat la sfarsit in suspans ><

P.S.: Boring chapter.

• Nu mă mai simţisem niciodată atât de singură. Atât de părăsită.
  Mereu am presupus că, urând, eşti condamnat să rămâi izolat de restul lumii, captiv în propria ta durere. Acum, nemaiavând pe nimeni alături de mine , mă gândeam că vechile griji au fost doar ceva stupid, superficial. Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să repar toate lucrurile care nu au mers cum trebuie. Să fac fericirea din nou posibilă.
  Ştiam că şansa de a-mi reface prezentul nu se va mai întoarce niciodată. Indiferent dacă lucrurile vor reveni la normal sau nu, eu nu voi mai fi la fel ca cea de dinainte. Probabil în momentele în care mă agăţam de trupul lipsit de viaţă al mamei mele ceva înăuntrul meu s-a schimbat definitiv. Fusesem incapabilă să realizez ce s-a întâmplat, dar ceva din mine a fost distrus cu brutalitate atunci.
  Picăturile de ploaie încă mi se izbeau de piele când întunericul nopţii s-a lăsat peste oraş, umbrele parcă ameninţând să mă cuprindă. Străzile erau la fel de pustii, la fel de tăcute precum sufletul meu. Mi-am strâns braţele în jurul taliei într- încercare disperată de a mă încălzi. Simţeam fiori pătrunzându-mă de-a lungul şirei spinării, iar răsuflarea îmi era fierbinte şi superficială.
  Nici nu mă puteam gândi la ce se putea întâmpla dacă nu găseam imediat un adăpost. Ideea aceasta aduse la suprafaţă senzaţia de libertate precară pe care o simţeam atunci când fugeam în miez de noape de acasă. Eram surprinsă că aceste escapade încă erau normale în urmă cu câteva săptămâni. În decurs de o lună, viaţa mea o luase razna – începând de la relaţia mea cu Adam, la supradoza luată de Katherine din cauza unui psihopat, până la moartea subită a mamei mele. Şi, bineînţeles, punerea sub semnul întrebării a sănătăţii mele mintale. Încurajator, nu-i aşa? Stabilisem un nou record.
  Prima mea opţiune în cazul unei fugi neplanificate ar fi fost Katherine – ea era expertă la aşa ceva. Ţinând cont că ea se afla la câţiva metri sub pământ, trebuia să găsesc o altă alternativă. Adam. Eram dispusă să îl iert atâta timp cât îmi va oferi protecţie şi, cel mai important, puţină mângâiere. Singura problemă era că nu îi cunoşteam adresa – stai, asta ar fi fost cea mai mică dintre probleme. Dilema mea consta în întrebarea dacă se mai afla în oraş.
  Mai exista o singură persoană care m-ar fi putut ajuta.
  
  
  *
  
  Desigur, Matt nu s-a aşteptat să mă vadă aşteptând la uşa casei lui, încercând să mă feresc de ploaia abundentă. Adevărul ? El era singura persoană în care mai puteam încerca să mă încred. Toţi ceilalţi oameni din viaţa mea au murit mai devreme sau mai târziu.
  I-am povestit despre situaţia mea , trecând peste povestea cu Adam. Mă ascultă atent, fără să mă întrerupă, şi pentru asta eram recunoscătoare. Chiar a acceptat să mă ajute timp de câteva zile, pentru ca după aceea să mă descurc singură.
  - Totuşi, de ce nu vrei să-ţi cunoşti tatăl? mă întrebă, cu o urmă de curiozitate în priviri. S-ar putea să te fi căutat în toţi anii aceştia..
  Am clătinat din cap. Nu pricepeam de ce Matt încerca să vadă mereu partea frumoasă a lucrurilor. Eu vedeam numai partea aceea reală, adevărată.
  - Nu m-a căutat niciodată, am oftat. Şi, chiar dacă m-ar fi găsit, ar fi fost prea târziu. Nu înţelegi? Când el a plecat din familia noastră.. a distrus totul. A distrus tot ce ar fi putut fi.
  Vocea mi s-a frânt la ultimele cuvinte, ca şi când ele avuseseră un impact prea mare asupra mea. Matt se încruntă uşor după ce mi-am terminat prelegerea.
  - Ştii ce nu înţeleg eu? Felul în care vrei să-ţi continui viaţa. Buzele i se ridicară în semn de întrebare. Ai putea avea tot ce doreşti dacă te muţi împreună cu tatăl tău… şi, într-un final, probabil l-ai putea ierta.
  Am zâmbit slab, neimpresionată de cuvintele lui. Cumva, el tot aducea în discuţie plecarea mea. De parcă nu aş fi fost tocmai invitată acolo.
  - Matt, am început, precaută. Dacă vrei să plec, plec. Nu o să-ţi reproşez nimic. Te rog doar să nu te prefaci de faţă cu mine; nu aş vrea să caut şi la tine o fărâmă de adevăr printre minciuni.
  Oftă sincer. Mereu făcea asta când era într-o dilemă.
  - Cred că am stabilit de mult să nu ne minţim unul pe altul, nu crezi? mă întrebă, analizându-mă cu interes. Ar fi vremea să ai şi tu încredere în cineva.
  Cuvintele lui îmi răsunară în minte. Avea dreptate, deşi nu aş fi recunoscut niciodată asta în faţa lui. Am păstrat tăcerea în speranţa că el nu va mai dezvolta subiectul. Şi, după câteva momente, el chiar abandonă conversaţia.
  - Deci, cu ce vrei să te ajut?
  Mi-am lăsat mâna într-a lui şi am tăcut. Ar fi vremea să ai şi tu încredere în cineva.
  
  
  *
  
  
  Chiar şi când închisesem ochii, chipurile rămăseseră întipărite în mintea mea. Glaciale. Răzbunătoare. Şi, mai ales, cuprinse de paloarea morţii. Simţeam cum agonia şi durerea se împleteau în mine, modelând un trup înfrigurat de goliciunea pe care-o arăta. Nu recunoşteam străina ce dorea să fie făcută dreptate.
  Deveneam altcineva.
  În vis, auzeam cuvinte spuse cu propria-mi voce. Dar nu eram eu cea care le rostea; ci mama mea. Mă privea cu ochi pustii , întrebând de ce o lăsasem să moară. Dar buzele ei se preschimbară în scurt timp în pulbere dusă de vânt. Trupul ei murea în faţa mea şi nu am putut face nimic ca să împiedic cenuşa ei să-mi izbească pielea. Rămăşiţele ce zăceau pe pământ parcă mă trăgeau jos, înspre ele.
  Acela a fost momentul în care m-am trezit. Nu mi-am dat seama prima oară de ce mă încâlceam în aşternuturi necunoscute, încercând să nu mă sufoc în apăsarea lor. Apoi mi-am adus aminte de coşmarul pe care îl avusesem, de coşmarul care fusese de fapt realitate.. şi am refuzat să mă mai gândesc la asta. Pe altădată. O las pe altădată. Nu acum.
  Ce simplă ar fi fost viaţa dacă am fi reuşit să nu ne gândim la amintirile care ne apasă.
  M-am ridicat dintre cerşafuri şi m-am îndreptat către singura fereastră din încăpere. De după perdeaua trasă neglijent răsărea o geană de lumină ce-mi cădea pe chip, încălzindu-mă cu căldura lui. Era ca şi când cineva m-ar fi mângâiat pe obraz. Am tras perdeaua la o parte şi lumina după amiezii m-a scăldat. Chiar nu am realizat că dormisem atât de mult.
  Dar asta însemna că Matt deja a făcut rost de ceea ce-mi trebuia. Îmi promisese asta. Am schiţat un zâmbet la acel gând, însă fericirea mea pieri repede. Erau atâtea lucruri în planul meu ce puteau merge anapoda! Toate se puteau prăbuşi la fel de uşor precum un castel din cărţi de joc.
  Am ieşit din camera de oaspeţi şi mi-am plimbat privirea prin casa lui Matt. Având în vedere că eu rămăsesem fără casă, îmi dăduse voie să stau câteva zile la el. Mi-am muşcat buzele. Cum voi reuşi să îi mulţumesc pentru tot ce a făcut ca să fiu în siguranţă ? Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut intrând în casă. Părea îngrijorat dintr-un motiv pe care nu-l cunoşteam.
  - Ai găsit-o? l-am întrebat.
  A scotocit prin buzunarul blugilor şi mi-a dat o hârtie împăturită. Am desfăcut-o şi am reuşit să disting câteva cuvinte printre cutele acesteia. Adresa de care aveam nevoie. Clar, îi voi fi datoare lui Matt o viaţă întreagă.
  - Ar trebui să-mi mulţumeşti, zise el, cu un licăr întunecat în ochi. Am născocit câteva scuze până am reuşit să intru în secretariat şi să-i aflu adresa din toate dosarele acelea.
  Am tăcut. Matt cu siguranţă făcuse câteva conexiuni între mine şi adresa pe care i-o cerusem. Adresa lui Adam. Şi puneam pariu că Katherine îi vorbise despre mine şi Adam înainte să moară. Mi-am ridicat ochii, iar privirile noastre s-au întâlnit.
  - Sper că ştii ce faci, mă avertiză el.
  - Katherine ţi-a spus asta, nu-i aşa?
  Cuvintele mi s-au dezlipit de pe buze înainte să-mi dau seama. Imediat ce am realizat gravitatea vorbelor mele, mi-am dorit să nu fi adus aminte niciodată despre Katherine. Matt se învinovăţea la fel de mult ca şi mine în privinţa morţii ei.
  - Nu mai e vorba doar despre Katherine acum. Tu ştii ce s-a întâmplat în ziua în care a demisionat?
  Mi-a murit mama. Asta era cam tot ce-mi aminteam cu exactitate din ziua de ieri – ochii ei goi, fixându-mă cu privirea. Totuşi, mi-am păstrat gândurile pentru mine şi am clătinat din cap.
  - Cineva i-a spus directoarei că v-a văzut pe tine şi pe Adam împreună, îmi răspunse, prompt. Tipul nu a avut altă alternativă decât să plece.
  Am strâns bucata de hârtie în pumn, şifonând-o. Prima dată nu mi-am dat seama de importanţa vorbelor lui Matt, dar, încetul cu încetul, uşurarea mă cuprinse în îmbrăţişarea ei.
  Mai am o şansă.