Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Hogsmeade / Lorzii Mierii / Spune-mi daca stii ... Oare o sa mai vii ?

Singura. Din nou si din nou ... tot singura.
Speram cu disperare ca aveam sa gasesc un loc unde sa fie cat mai multa lume, cat mai multi prieteni si viata. De fapt asteptam ceva ce nici eu nu puteam deslusi, dar vroiam sa nu mai stiu de mine.

Mi-am ridicat incet mana in directia buzelor si mi-am aprins tigara, ce incepea sa scoata un fum gros, efemer.

Am tras adanc in piept drogul ce avea sa ma calmeze macar putin, iar apoi am privit euforica spre cer, simtind efectul calmant al tigarii. Adoram acea stare, desi nu de multe ori o incercasem, dar acum aveam nevoie de ea, ca de apa, altfel as fi cazut in cine stie ce depresie, sau poate ... poate as fi murit de Indiferenta fata de mine insumi.

"Ruthie.", am soptit eu incet, vorbele pierzandu-mi in vant.

Tresari. Ii simteam frica crescand.

"Stranie, nu ?", am intrebat-o eu, pe aceasi voce aspra ce venea ca un pumn.
Se apropie si mai mult, iar atunci ...

Penetrante fascicule de lumina incepura a ii strapunge pielea,intr-o maniera din cele mai violente,dezvaluindu-i carnea,sangeranda,vulnerabila,expusa atingerii exterioare.
Siluetele trecatorilor pareau a se amplifica,abandonandu-se unei brutale expansiuni,metamorfozandu-se in veritabile fiare ce-i sagetau trupul,ajutandu-se de priviri impregnate de nesat.
Chipuri se contorsionau in rotunjiri de fortate zambete,risipind umanul ce le mai ramasese intr-un amestec de oase si organe degenerate.
Strabatuta de senzatia acelor brate grosolane impreunandu-se imprejurul fiintei sale,cazu prada disperarii,temandu-se ca in urma unei expuneri prea indelungate,propriul eu ar putea sa isi piarda forma originala.
Pasii ii devenira repezi,nestaviliti,reusind anevoie a nu se lasa coplesita de acele nefaste entitati,ce-si agatau mainile degenerate de trupul sau,sufocand-o sub presiunea greutatii lor.

Fiinta-i cazu inerta pe scarile de piatra ce duceau inspre magazin,cufundandu-se in intregime in static,incapabila de a savarsi vreo miscare.
Simturile-i tulburate reusira,cu mare greutate,a deslusi familiaritatea unui chip decolorat de excesul de lumina ce invaluia insiruirea aceea de case si taverne.
Antrenata de armonia ce o inspira aceea subita prezenta,isi purta trupul tremurand inspre ea,abia izbutind a isi mentine un oarecare echilibru.

„Stranie,nu?”

Ruthie arunca o privire tematoare inspre multitudinea de corpuri deformate ce abia se mai intrezarea din acel unghi,miscandu-si stingher capul in semnul unei afirmatii.

Parea atat de distanta astazi ...

Parca nici nu ma recunoscuse, parca tot ceea ce mima o facea mecanic, fara ai pasa de lumea din jur, desi stiam ca-i pasa. Eram convinsa ca Ruthie vroia doar sa arate indiferenta, desi nu era, caci in spatele mormanului de masti se ascundea o fiinta firava, atat de fina incat o pala de vant ar fi putut-o dobori.
Vedeam multimea ce se inghesuia la ghisee, dar eu doar stateam acolo, asteptand-o pe acea fata ce mi se parea oarecum deosebita, care ascundea ceva ce poate ca nici ea nu stia.
Simteam cumva o mica conexiune intre noi, aveam impresia ca aveam sa trecem peste inca o incercare si aveam sa izbutim.
"Vii ?", i-am adresat eu singurul cuvant care-mi veni in minte. Vorbeam atat de sincer, acum ...
"Trebuie sa-ti arat ceva .", i-am mai soptit incet, astfel incat sa nu atrag nici o privire.
In mintea mea se derula intreg planul : Mai intai trebuia sa cotim la stanga, apoi un coridor lung si intunecat, dupa care a treia camera la dreapta.

Camera numarul 17.

Serenitatea impregnata-nlauntrul gramajoarei aceleia inspide de ganduri,emotii si oase,in care isi regasea fiinta,se risipi simultan cu dinamismul miscarilor fetei,ce se conturau violent inspre anticiparea unor obstacole prea solicitante pentru natura lui Ruthie.
Refugiul ii era,insa,inaccesibil,intrucat doar incosistenta exteriorului ii permitea sa se retraga din valtoarea sinelui,exterior ce parea a parasi formele in care-l incadra odinioara,zvacnind mai coplesitor,mai amenintator.
Antrenata de teama de a nu se pierde inlauntrul acelor izbucniri ametitoare,urma directile ce ii erau impuse,fara de a mai savarsi efortul vreunei intrebari,intrucat o alta cale i-ar fi fost imposibila.
Conturul obiectelor parea a cade prada unor iremediabile rupturi,abandonandu-si interiorul in violente revarsari de chipuri si franturi de material.
Impreunandu-si pleoapele,strivi cu nestavilita intensitate imaginea acelei fiare de nestapanit,chircindu-si eul sub greutatea simturilor sale amortite intr-atat de strans incat doar infatisarea coridorului intunecat izbuti a se inghesui printre genele-i incalcite.


Sfidand in intregime asteptarile-i prea pamantesti,scartaitul usii rasuna nu in launtrul unei modeste camere de hotel,lipsita intru totul de stralucire,ci-n interiorul unei incaperi a carei margini le putea cu mare greutate distinge,ajutandu-se doar de simturile-i deteriorate de catre deplorabila-i fragilitate umana.
Pragul usii continua intr-o multitudine de ramificatii ce se confundau intr-un nesfarsit labirint,nebunesc amalgam de drumuri ce parca pulsa intr-un inspaimantator soi de existenta autonoma.
Prin prisma unui moment de pura nebunie,privi cum aceea dezordine de prelungiri labirintice se contureaza in forma degenerata a unui trup monstruos ce inainta inspre ea,izbucnind in miscari care mai de care mai contorsionate.
Impulsul de a se abandona unei fugi lipsite intru totul de ratiune ii strabatu intreaga fiinta,finalitatea,insa, pierindu-i in strigatul unui copil,ce ii paraliza intreaga fiinta.
Se recunoscu pe sine-n disperarea tacuta a acelei voci,durerea si furia-i infantila strivita sub oasele timpului,inghesuita intre acestea sub forma parazita a unei existente latente.
Esua in neputincioasa incercare de a distinge macar o frantura din sursa zgomotului inlauntrul acelei insiruiri labirintice,intrucat aceasta zvacnea in suspine agonice din launtrul unui soi de subterane,adaposturi grosolan sapate in pamant ale unor fapturi parasite,refuzate prin stigmatizare.
Instinctual,se lasa prada caderii in launtrul subteranelor,dorinta regasirii paralizand orice farama de ratiune.

Out of character: Imi cer scuze,inca o data,pentru intarziere...

"Camera 17 .", am soptit mai mult pentru mine insami.

Nu era nimeni in jur. Am inceput sa chicotesc nebuneste. Ma intrebam ce facea Ruthie in Camera 17. Eu mai trecusem de nenumarate ori pe aici, dar ea ?

"Ai venit iar sa mori ?", ma intreba o umbra cenusie.

Am chicotit in continuare, dar totusi nu mi-am putut ascunde o tresarire. Totul era atat de intunecat si mistic. Am zambit. Eram atat de obisnuita cu sperieturi, intuneric si lucruri mitice incat pur si simplu nu mai puteam reactiona, sau cel putin asta credeam, caci prima reactie cand imi amintisem ultima mea vizita a fost sa urlu.
Era intuneric, precum acum, dar atunci nu fusesem niciodata atat de adanc in Camera 17. Cineva mi-a spus ca voi muri si asa o fost. M-au ars ca pe o tredatoare, dupa care mi-au rupt oasele si mi-au mancat maduva. A fost groaznic. Iar cel mai groaznic a fost cand dimineata m-am trezit si am realizat ca totul a fost o iluzia si ca am trecut prin agonia morii in plina viata. Am simtit cum sudoarea mi se unduia pe sira spinarii si am jurat ca nu ma voi mai intoarce, dar uite-ma !

"Hmmm. Chiar crezi ca mai sunt capabila sa ma sperii, Marks ?", i-am spus eu umbrei, vazand ca aceasta ezita.
"Chiar cred.", imi spuse in cele din urma, zambind. Asta daca umbrele erau capabile sa zambeasca.
"Esti o iluzie.", am spus calm.
"Nu neg, dar aceasta iluzie iti macina creierul . Te O- MOA- RA !", imi silabisi el ultimele cuvinte. Trebui sa ma controlez din toate puterile ca sa-mi ascund tresarirea.


OOC : Ruthie, ... tu erai undeva in cealalta parte a camerei.
Si cred ca si eu trebuie sa-mi cer scuze pentru intarziere.