Darkmark RPG Forum / Londra / Pestera lui Godric

1 2 3 4 Next »

/ different

Cissy își aprinse o țigară în timp ce o asculta atentă pe Ema.

” Până acum nu m-am gândit la asta. Cred că ar fi foarte interesant.” îi spuse ea cu entuziasm. ” Ar fi atât de frumos ca una dintre pasiunile mele să devină meseria mea.” adăugă ea. Ideea Emei i se părea genială. Mereu preferase să facă doar ceea ce-i plăcea. În plus, toate lucrurile pe care le făcea cu plăcere îi ieșeau bine.

Fără să vrea se gândi la mama ei. Fusese Auror. Și de câte ori îi povestea despre munca ei, o făcea cu bucurie și entuziasm. Mamei ei îi plăcuse munca ei. Și fusese ucisă tocmai din cauza meseriei ei. Fusese ucisă de Devoratorii Morții. Și acesta reprezenta singurul motiv pentru care Cissy nu se alăturase devoratorilor. Nu putuse niciodată să uite că ei îi omorâseră mama și , dacă tatăl ei nu ar fi fost și el un devorator, ar fi omorât-o și pe ea. Nu putuse niciodată să uite imaginea cadavrului mamei ei zacând țeapăn pe podea. Și jurase că îi va răzbuna moartea. De aceea vrusese să fie Auror.

Simți un fior rece pe șira spinării. Sorbi o gură de ceai și o mai privi încă o dată pe Ema. Deodată își aminti numele ei de familie. Snow. I se părea cunoscut. Repetă de câteva ori în minte numele și realiză de ce i se părea așa cunoscut. Peter Snow fusese un coleg și un bun prieten al mamei ei.

”Ești rudă cu Peter Snow?” o întrebă din senin pe Ema.

• Ema ii zambi.
  " Nu doar ca ar fi frumos, dar asa te asigur ca nu vei ajunge la batranete sa realizezi ca ti-ai irosit viata degeaba."
  Ei i se parea unul din cele mai disperante ganduri. Sa stii ca pur si simplu ai trait intr-un fel vegetativ, fara sa faci macar un lucru micut pentru sufletul si placerea proprie. Isi reprima un tremurat si isi pleca privirea, cautand inconstient modele in umbrele reflectate pe suprafata ceaiului din ceasca. Abia acum isi dadu seama ca nu mai era niciun abur care sa se ridice usurel. Da... probabil trecuse ceva vreme. Suficient timp ca ceaiul sa se raceasca. Dar nu o deranja. Daca statea sa se gandeasca, probabil ca ii placea mai mult ceaiul rece.
  Soimeanca se uita iar la Cissy. O privire derutata, uimita. Ultima oara cand cineva o intrebase de Peter Snow... eh, nu se putea lauda ca lucrurile iesisera minunat. Mai avusese cateva probleme si obstacole. Insa chiar si asa. Era ceva ce-i spunea ca tanara nu avea sa-i sara la gat, fie la propriu, fie la figurat. Isi inchise ochii pentru o clipa, abtinandu-se sa nu-si maseze tamplele. Poate ca devenea paranoica. Ce tampenie! Isi scutura gandul din minte si isi intoarse atentia spre fata.
  " Da. E tatal meu" raspunse Ema cu un zambet si o privi pe Cissy cu subinteles. " De unde il stii, daca nu te supei ca intreb?"
  

Cercetașa o privi pe Ema și își dădu imediat seama că întrebarea o afectase într-o oarecare măsură. Mai sorbi o gură de ceai și încercă să zâmbească.

”A fost un coleg și un bun prieten al mamei mele.” îi răspunse ea. ”Și unul dinte puținii care cred că știu cine a omorât-o” vru să adauge, dar se opri la timp. Nu era momentul să facă o astfel de afirmație. Nu după ce văzuse cât o afectase pe Ema o simplă întrebare referitoare la tatăl ei.

De la moartea mamei ei, Cissy încercase să afle cine a ucis-o. Nopți la rând stătuse trează gândindu-se la asta. Pierduse zile întregi căutându-i pe toți colegii mamei ei. Și nu reușise să afle nimic concret. Nimeni nu vroia să îi confirme groaznicul adevăr. Dar ea îl știa în adâncul sufletului adevărul, îl știuse din clipa în care ajunsese acasă și își văzuse mama zăcând fără suflare. Tatăl ei fusese cel care o omorâse. Pentru că știa mult prea multe.

Privi pe geam și simți cum o lacrimă rece i se prelinge ușor pe obraz.

• Ah... Deci asta era marea filozofie. Parintii lor se cunosteau. Informatia suna cat se poate de gresit in mintea Soimencei, iar asta se datora probabil timpului folosit de Narcissa. 'A fost'. Asta insemna trei variante posibile. Ori mama fetei se mutase in alt departament (pentru ca tatal Emei ramasese in acelasi de cand se nascuse Soimeanca), ori cei doi se certasera, iar prietenia se rupsese (putin probabil), ori unul din ei murise. Si cum Peter Snow era cel mai probabil acasa in acel moment, bucurandu-se in tihna de o bere... Ema tremura usor, simtindu-se zguduita din temeliile sufletului cand observa lacrima ce aluneca pe obrazul tinerei fete. Ii confirma cele mai negre ganduri.
  Noaptea aceea si-o putea aminti. Da, era tanara si nu prea interesata de treburile cu serviciul ale parintilor ei, insa tinea minte fiecare moment in care tatal ei intrase in casa, cu o moaca pleostita si cu o banderola neagra pe piept, iar alta agatata de bagheta. In acele momente, mama Emei doar ii oferea o imbratisare si ii murmura ceva la ureche. Iar noaptea aceea... Noaptea aceea avusese ceva special, pentru ca tatal ei nu-si gasea cuvintele.
  Narcissa se prezentase ca fiind o Malfoy, insa dupa felul in care se comporta, Emei ii venea greu sa creada. Cu toate astea, stia o mica exceptie de la regula printre Aurori.
  " Esti fiica Evei Roderich..." murmura ea usor. Nu o intrebare. O simpla afirmatie. Scoase o batista de bumbac dintr-un buzunar interior al gecii atarnate pe scaun si i-o inmana fetei cu un zambet delicat. Mana Emei ramase cu incapatanare pe degetele lui Cissy.
  

Luă batista oferită de Ema și îi mulțumi. De obicei nu plângea în fața altor persoane, chiar și când era singură încerca din răsputeri să nu plângă. Pentru că plânsul îl considerase mereu un semn de slăbiciune. Și ei nu îi plăceau oamenii slabi, oamenii lași, oamenii care se dau bătuți în fața celor mai neînsemnate provocări. Ea adora provocările. Niciodată nu se dădea bătută. Nu fără să facă tot ce îi stătea în putință. Mereu încercase să pară invincibilă. Și reușise în mare parte. Dar avea și ea temerile ei, ca orice om, și uneori pur și simplu ceda. Dar, cu fiecare provocare căreia îi făcea față, devenea tot mai puternică. Și mereu căuta noi și noi provocări. Viața însăși era o provocare pentru ea. Iubea adrenalina. Adora pericolul. Viața ei ar fi fost mult prea plictisitoare fără riscuri, fără pericole.

Și cu toate astea, nu se simțea prost că plângea în fața Emei. Se descărca. Și se simțea bine știind că Ema era alături de ea. Nu mai avusese o prietenă adevărată de mult timp. mai precis de când terminase Hogwarts.

” Da... ” șopti Cissy.” Cum ți-ai dat seama?” o întrebă privind-o în ochi.

• Putea mereu sa zambeasca si sa faca o poanta in legatura cu inteligenta unui Soimean, dar asta nu era de ea. Asta era mai mult stilul lui Hawkeye.
  Ema ii sustinu privirea o clipa indelungata inainte de a se rezema de spatarul scaunul. Se simtea cumva bine pentru ca avea un contact vizual direct. Poate ca Ema era genul de fata blajin si care parea lipsita de aparare, insa trecuse prin suficiente nefericiri ca sa invete sa-si poarte singura de grija. Si in plus, invatase sa se detaseze emotional. Dar, chiar si asa, existau momente in care ceda; de obicei in mijlocul noptii, atunci cand se strangea intr-o minge si plangea pana nu mai avea lacrimi.
  " Aurorii au fost zguduiti de un eveniment anume. De moartea unora de-a lor. Cazul acela a fost deosebit. A fost o lovitura in liniile de aparare ale Ministerului; un atac deschis si o amenintare cat se poate de reala. Tatal... Tatal meu a fost pus pe ganduri atunci... Spunea ca fiica Evei incerca sa afle raspunsuri. Aurorii din cadrul Ordinului au fost pusi la grea incercare cu datele mortii doamnei Roderich. Ce am facut acum a fost doar sa pun cap la cap niste informatii. Si in plus, ai ochii dumneaei" zambi Ema spre final. Un zambet delicat, compatimitor. Atata timp cat Cissy nu o considera vreun soi ciudat de psiholog, totul era in regula. Si chiar si daca ar fi facut-o ar fi fost in regula, insa Soimencei i-ar fi fost mai greu sa se apropie.
  

Un zâmbet firav se infiripă pe fața Narcissei. Îi plăcea să i aducă aminte uneori că avea ochii mamei ei. Dar nu suporta să i se amintească că semăna mult mai mult cu Andrew Malfoy. Cu tatăl ei.

”Mama a fost ucisă în ziua în care am împlinit 8 ani. Deși eram mică, țin minte perfect ziua aceea. Dimineața mama mi-a făcut bagajele și m-a trimis la Beauxbatons cu bunicul. Știa că era în pericol și vroia ca eu cel puțin să fiu în siguranță. Atunci când am privit-o pentru ultima dată în ochi am știut că ceva se întâmpla. Toți știau că era în pericol. Numai eu nu. Mă considerau prea mică pentru a înțelege. Dar eu aveam dreptul să știu adevărul . Măcar atât. Seara ne-am întors acasă pentru a ne lua și ultimele bagaje. Și am găsit cadavrul mamei zăcând pe jos. Casa era răscolită și se vedea că avusese loc o luptă. Urmele unor blesteme recente se vedeau pe pereți. A fost oribil. Bunicul și cei doi Aurori care ne însoțeau rămăseseră șocați. Cred că nu se așteptau la asta. Cel puțin nu atât de repede. Avuseseră impresia că Devoratorii nu ar fi indrăznit să omoare unul dintre cei mai buni Aurori. Doar mama știuse mereu tot. A știut mult prea multe. De aceea au omorât-o. Mult timp i-am căutat pe toți cei care puteau știi ceva legat de moartea mamei. Orice. Dar nimeni nu mi-a spus nimic. A trebuit să descopăr singură tot. ” spuse Cissy privind în gol și amintindu-și perioada de după moartea mamei ei. Îi povestise toate astea Emei fără să își dea seama, dar se simțea mai bine știind că putea vorbi în sfârșit cu cineva despre tot.

• Ema asculta, cu o expresie rabdatoare intiparita pe chip. Putea sa inteleaga sau macar putea sa incerce. Ea nu trecuse strict printr-o astfel de situatie, dar avusese parte de propriile-i probleme. Si ea avusese griji, stari anapoda si pierderi.
  " Imi pare rau" murmura ea, atat de incet incat se intreba daca Cissy o auzise. Pe de-o parte, dorea sa-si manifeste condoleantele, dar pe de alta parte considera ca e mai bine fara. Insa, indiferent de situatie, aprecia increderea. Probabil ca Cissy nu se apuca sa spuna astfel de intamplare personala oricui ii iesea in cale. Ema era destul de convinsa de asta.
  Se rezema iar de spatar si isi pironi privirea in ceasca, meditand la vorbele si la intamplarile pe care tocmai le aflase. I se parea ingrozitor sa infrunti astfel de conditii la o varsta atat de frageda. Simti un val amar de furie, dar si-l stapani numaidecat. Acum avea un alt motiv pentru a uri Devoratorii. Nu-i ura pe ei ca persoane, nu neaparat, ci mai degraba conceptul, principiul pe care il aparau. Devoratorii erau Moartea, Negrul si Frigul, in timp ce Ordinul aducea Albul si Caldura, Viata. Da, comparatia i se parea mai mult decat radicala. Antiteza. Lucrurile nu erau niciodata intr-o antiteza perfecta. Si pana la urma, si Ordinul facuse greseli, si Devoratorii facuse gesturi de mila. Rare, e adevarat, dar existente. Ea primise asa ceva, cu ceva timp in urma. Si poate ca asta reprezentase salvarea ei.
  " E adevarata vorba ca timpul vindeca ranile, dar nu sunt total de acord. Timpul doar le estompeaza... Ele sunt mereu acolo" Vocea Soimencei suna usor ragusita. Ema clipi des si se intoarse pentru a-i zambi scuzator Narcissei. " M-a luat valul. Vina mea"
  

”Ai perfectă dreptate. Odată cu trecerea timpului, rănile poate că se estompează, dar nu dispar... rămân acolo și la cea mai mică atingere încep din nou să sângereze, indiferent de cât de mult timp a trecut.”

În acel moment realiză că și ea suferea, chiar dacă nu vroia să recunoască. De multe ori încercase să-și ignore rănile și să spere că odată cu trecerea timpului vor dispărea. Dar nu dispăruseră, erau tot acolo și sângerau. Mereu încercase să fie cât mai puternică și egoistă, să-și creeze o ”armură” pentru ca nimeni să nu o poată răni. Însă, oricât de mult se străduise, tot au existat persoane care au reușit să-i provoace răni adânci. Și de fiecare dată își ignora rănile cu desăvârșire. Niciodată nu a vrut să accepte că a existat o fisură în armura ei, că a făcut greșeala de a ține la persoana nepotrivită.

Timpul trecuse și, încet-încet, începuse să realizeze că nu își putea ignora rănile la nesfârșit. Dar să nu-și mai ignore rănile însemna să accepte că avea și ea sentimente și că putea fi rănită. Și prefera să amâne cât mai mult acel moment.

”Ți-am spus multe despre mine, în schimb eu nu știu prea multe despre tine.” îi spuse Emei.

• Ema aproba incet, cu un zambet trist pe buze. Facuse greseli. Se obisnuise cu asta. Insa tot exista o greseala pe care nu si-o va ierta cu usurinta.
  Isi ridica privirea spre Cissy si zambi bland, apoi se uita iar in ceasca de ceai.
  " Depinde ce vrei sa afli... Sunt multe de spus despre mine, dar nu toate sunt interesante. Insa... "
  Se opri si zambi scuzator. Nu erau multe persoane care dorisera sa afle cate ceva despre ea, iar Ema nu isi pregatise vreodata un discurs pe tema asta. Se gandi sa treaca peste detaliile neimportante si plictisitoare. Si, in ciuda propunerii, o dadu in bara din prima.
  " Pai, asa cum stii, tata e Auror. Mama e un medic Incuiat... In rest, mai am o sora care in prezent lucreaza la Santuarul Dragonilor. Eu ma opresc la profilurile psihologice. Am avut ceva probleme pe la scoala... Nu cu invatatul. Fac parte din Casa Ochilor-de-Soim, asa ca asta nu e niciodata o problema. Insa am descoperit ca cineva apropiat mie, mai mult prin rudenie decat altceva, avea cateva tendinte... nebune. Nu stiu cand s-a intamplat si nu stiu de ce, insa nasul meu a pornit-o aiurea la un moment dat. Asa ca a inceput razboiul, ca sa zic asa. Ne-am vanat unul pe celalalt de parca nu am fi fost amandoi oameni. Omora oameni, era Devorator... Asa ca eu m-am inrolat in cadrul Ordinului. Anul trecut am reusit sa dau de cateva piste care m-ar fi putut duce la el. In schimb, am aflat prea tarziu ca nasul meu deja murise, iar eu m-am dus ca o fraiera intr-o capcana. Mi-am petrecut ultimul an ascunzandu-ma prin Irlanda"
  Ridica din umeri si nu indrazni sa se uite in ochii Narcissei. Poate ca o credea mai mult decat nebuna si poate ca era un sambure de adevar la mijloc. Insa, chiar si asa, Ema tot se gandea la cele ce se schimbasera. Ea in primul rand. Devenise mai retrasa, mai ursuza. Fata ii era mai slaba, scotandu-i in evidenta pometii, privirea mai rece.