Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Baia Plangacioasei Myrtle

1 2 3 Next »

/ Don't dare to cry

Ceasul din dormitorul sau arata ora 00:00. Era ciudat cum de nu se simtea obosita dupa o zi atat de extenuanta. Isi daduse ochii peste cap, caci se saturase sa priveassca intruna peretii de un albastru atat de palid, incat cerul senin ar fi invidios. Ce sa faca? Nici ea nu stia, iar un moment ca acesta cerea solutia ei de disperare: o plimbare prin Hogwarts. Sarise ca arsa din pat, isi imbracase roba si coborase din turn mai relaxata ca niciodata. Ei bine, cel putin asa arata in exterior, caci sufleteste nici ea nu stia cum se simte. Avea din nou o senzatie din aceea stranie. I se parea atat de cunoscuta, dar totusi .. uitase cum era. Tot colindand holurile scolii ajunsese in fata baii plangacioasei Myrtle. O senzatie de deja-vu o cuprinsese si inchise ochii pentru a nu da importanta. Apasase cleanta, iar usa scartai intr-un mod suparator. Inghitise in sec si pasi in incaperea sinistra. Se uitase imprejur, nici urma de Myrtle momentan, ceea ce era bine. Poate astazi avea sa scape de plansetul ei .
Nici urma de pas omenesc acolo. Voia liniste, dar parca totusi ii lipsea o companie placuta. Pacat ! Totusi, nu avea de gand sa plece. Putea foarte bine la aceasta ora sa caute peste tot, majoritatea dormeau sau erau plecati. Probabil avea sa ii fie bine aici, in linisite..

• Credea ca timpul ii va oferi noi capacitati si ca, pe masura ce va creste, usa de la intrarea in castel nu va mai parea atat de grea, de mare, de impunatoare. Evident se inselase. In atatia ani la Hogwarts, Ema observase cum perspectiva ei se inalta tot mai mult fata de clanta, ajungand ssa o priveasca cu superioritate de sus. Insa, in ciuda acestui fapt, usa era la fel de grea ca atunci cand era boboaca. Pasi in holul inalt, bagand fulgi usori de zapada pe marmura alba. Pentru cateva secunde, respiratiile ei continuara sa fie vizibile in pala de aer rece. Isi dorise sa-si limpezeasca putin mintea, asa ca iesise pentru o plimbare pe langa sere. Asta nu se dovedise o idee prea buna, mai ales cand realizase cat de frig e afara. Asa ca se intorsese pe calcaie si pornise inapoi spre castel, inainte de a-si pierde toate degetele de la maini din cauza gerului.
  Pasii rasunara infundat pe coridoarele pustii, iar ea mergea, atenta ca de obicei sa nu dea peste Filch. Chiar nu avea chef de o intalnire de gradul I cu batranul ingrijitor. Asa ca incremeni locului cand scartaitul razbatu coridorul. Ii trimise un fior rece de-a lungul coloanei, facand-o sa se simta ca intr-unul din filmele de groaza Incuiate. Pasi incet in directia sunetului, cu mana pregatita sa apuce bagheta prinsa la curea. Singura posibilitate pe care o vedea era baia... lui Myrtle. Ema isi incrucisa degetele si se ruga din tot sufletul ca micuta sidefie sa nu fie prin preajma. Impinse usa, crispandu-se la scartaitul scos. Dar abia daca ii mai dadu importanta cand se uita la silueta din fata sa. Un zambet larg i se intinse pe buze.
  " Rose!"
  

Vocea i se parea atat de cunoscuta, dar nu putea sa se intoarca sa vada cine se afla in aceeasi incapere cu ea. Fara sa-si dea seama ramasese blocata gandindu-se la trecut. Se saturase sa faca asta, dar mintea ei o impingea doar spre ce s-a intamplat, nu spre ce va urma sa se intample, desi se descurca la Previziuni. Probabil de cand revenise la scoala ca eleva nu se mai gandise atat de mult la viitor. Pufnise usor, ca de obicei dadea doar de bucluc. Numai de probleme a avut parte de cand era din nou eleva la Ochi-de-Soim. Isi daduse ochii peste cap, realizand ca asta mereu a fost sarea si piperul in viata sa. Ei bine, dupa aceste cateva gesturi trebuia sa se intoarca spre vocea calda si prea-cunoscuta care o strigase. Hah,Ema! Trebuia sa se gandeasca la faptul ca doar ea putea sa fie. Nu se mai vazusera de cand cu intamplarea din padure cu ele mici. Nu avea cum sa nu o marcheze asa ceva. Sa se vada in trecut .. De la acea varsta nu-si mai putuse aminti nimic, dar destinul ca intotdeauna a impins-o catre adevar, catre lumina de care avea parte.
"Emm ! .." , raspunse Soimeanca intr-un mod extrem de rapid, realizand ca o lasase putin sa astepte. Au fost secunde sau minute? Timpul nu mai insemna demult nimic pentru ea..

• Inainta si o imbratisa pe Soimeanca blonda, asa cum facuse de fiecare data, de cand se cunoscusera. o amuza sa-si aminteasca ca prima oara cand se intalnisera fusese si singura data cand nu isi manifestasera grijile pe care si le purtau reciproc. Era si normal, pana la urma. Doua necunoscute, unite sub aripile aceleiasi Case. Doua pustoaice care nu isi stiau drumul in viata, mult prea tinere pentru a fi preocupate de astfel de aspecte. Doua tinere ce au descoperit puncte comun si au impartit rasete. Doua fete unite de o intamplare a trecutului ce parea sa fie un punct comun solid intre familiile Alden si Snow. Asa cum i se intampla de fiecare data cand o vedea pe Rosalie, Ema realiza iar si iar ca ele nu ar fi fost atat de apropiate daca nu ar fi varsat lacrimi, furie si sange, una langa alta. Pentru ca ranile se ridicau de ambele parti ale baricadei. Soimeanca recunostea ca nu era talentata in ghicitul viitorului sau in descoperirea enigmelor vietii, insa isi dadu seama ca destinul avea propriile cai de a alatura oamenii potriviti. Asa cum i se intamplase cu Kurt Malfoy -cand reusisera sa devina invatacelul psiholog si bolnavul cultivat- sau asa cum i se intamplase cu William, devenind rege si inima-de-leu.
  Ema o privi o clipa lunga. Ceva nu era unde trebuie in toata povestea. Problema, de altfel, era mai veche. Insa momentan isi ingropa grijile in adancul sufletului.
  " Rose... Ce-i cu tine?" intreba Ema delicat.
  

Rosalie o imbratisase la randul ei, dar in clipa in care o intrebase ce s-a intamplat nu a stiut ce sa ii raspunda. Pur si simplu erau atat de multe intamplari care ii revenisera in minte si chiar simtea nevoia sa planga, dar apoi a realizat ca era cazul sa inceteze, ca trebuia sa revina totul la normal odata pentru totdeauna. Oftase, caci isi amintise ca cele doua Soimence au crezut in acest lucru de mult prea multe ori, incat au ajuns sa considere chiar ca fericirea nu le este destinata. Dupa ce Porrin murise totul parea linistit, chiar mult prea linistit pentru viata lor plina de probleme. Acum se temea de un lucru: ca Tomas si-ar fi lasat in urma oameni care le voiau raul, dar nu putea inca sa bage mana in foc pentru asta, iar viitorul refuza cu incapatanare sa-i arate ceva concret.
"Nimic, Ema .. Vechea poveste. Am venit aici sa ma linistesc, dar se pare ca amintirile ma napadesc si culmea .. unele dintre cele mai rele!" Zambise dupa asta, caci vazand-o mai atenta pe Soimita din fata sa si-a adus aminte cum avusese parte si de momente frumoase. Era de-a dreptul norocoasa pentru faptul ca o avea pe Ema ca amica. Mereu i-a fost alaturi.

• Vechea poveste, hmm? Stia pe pielea ei. Intelegea. Vechile cosmaruri se intorsesera mai puternice ca niciodata dupa anul petrecut departe de umanitate. Vazuse oameni dragi murind. Intotdeauna presupusese ca moartea unui prieten va fi partea grea. Si era, nu exista niciun dubiu, insa destul de repede s-a clarificat ca viata ce venea dupa moarte era cu mult mai dificila. Cand venea vorba de moarte exista o suspendare a tot ce era normal, pentru o vreme. Emotiile puteau sa nu fie ascunse, treburile si responsabilitatie puteau fi usurate pentru putin timp. Dar apoi venea trairea vietii. Miscarea inevitabila inainte, intr-o lume care, in ciuda tuturor asteptarilor, isi continua cursul cam cum se intampla si inainte. Trairea era ceea ce Ema gasise dificil. Si uneori rasul. Si uneori sa respire. Erau momente in care era mai simplu, iar ea incepea sa creada ca poate va putea continua asa cum o facea inainte. Dar apoi venea durerea -uneori in momente neasteptate- si gasea din nou dificil sa creada ca lucrurile vor fi iar normale. Pentru ca nu vor fi. Nu in maniera veche de normal, oricum. Un nou, gol normal incepuse sa se formeze pentru ea.
  Isi scutura gandurile si isi ridica privirea spre Rosalie.
  " Nu vor veni dupa noi. Nu inca. Sunt prea putini cei ce au ramas loiali lui."
  

Instantaneu ii aparuse un suras pe buze, caci observase faptul ca nu disparuse comunicarea mintala dintre cele doua, ceea ce o facea sa se simta mult mai linistita, chiar protejata. Brusc, isi adusese aminte cum de fiecare data cand se aflau intr-o situatie primejdioasa si nu puteau vorbi pentru a nu se da de gol, mintile lor gandeau ca una singura, comunicau prin ganduri, iar vorbele Emei de acum tocmai ii confirmase ca inca aveau acea putere, ca inca gandurile lor puteau sa 'vorbeasca' unele cu celelalte. Daduse afirmativ din cap, in semn ca era constienta de acest lucru, dar totusi stia ca sunt in primejdie. Nu aveau de unde sa stie cat aveau sa ramana linistite sau cati oameni a lasat unchiul sau in urma. Ih! I se facuse pielea de gaina la amintirea a faptului ca acel om barbar fusese din familia sa, desi nu de sange. Hmm ..
"Da, poate ai dreptate, dar totusi.. nu ne putem culca pe-o ureche. Totul e primejdios si ciudat in jurul nostru si tu stii asta la fel de bine ca si mine, dar ca de obicei.. vom trece peste. Amandoua! " Zambise usor in semn ca spera asta.

• Tresari si se uita in jur, cautand automat sursa acelei mici senzatii. Nu durase decat un moment si nu era faptul ca nu era placuta, dar... Trezea o nota de familiaritate. Se uita cu o privire nefocalizata spre Rosalie. Nu era ca si cand... Oh! Isi dadu seama ce era. Senzatia cunoscuta a atingerii unei minti. Ramase cumva socata sa descopere ca nici macar nu mai constientiza abilitatea Soimencei. Se obisnuise atat de mult, incat i se parea ceva normal. Ceva ce, in mod placut, facea parte si din vechiul normal, dar si din noul normal.
  Zambi si isi intinse bratul, prinzand mana lui Rose in a ei.
  " Desigur ca vom trece peste. Nu e asta ceea ce facem de fiecare data? Mai sunt doar cativa pioni si toata povestea se incheie"
  Se indrepta spre oglinzi si, cu o miscare rapida, se trase pe marmura dintre doua chiuvete, privind-o bland pe Rose. Nu-si isi amintea sa fii avut ocazia de a o informa ultima oara, prinse in filozofia cu Vivienne si Grace.
  " Iti mai amintesti cand ti-am spus de Irlanda?" intreba ea brusc, ocupandu-se cu o grija meticuloasa sa-si ascunda orice gand legat de zilele ei subterane. Nu-si dorea ca Rose sa fie nevoita sa simta amintirile unei dureri fizice in cazul atingerii mintii. " Devoratorii respectivi lucrau pentru nasul meu. Majoritatea au murit, cativa au fost omorati, iar cativa au supravietuit. Sapte, ca sa fiu mai exacta"
  Exact cei care nu fusesera martori la chinul fizic, ci doar la mizeria ei.
  " Cu ei trebuie sa avem grija. Si stiu ca poate parea mult, insa tot e mai bine. Crede-ma cand iti spun ca am fost socata sa aflu ca Porrin a pus pe urmele noastre mai bine de saizeci de oameni"
  

Tresarise instantaneu! Aproape uitase cum era sa treaca prin atatea informatii deodata, iar prin ceea ce trecea acum nu o ajuta deloc. Ii venea sa pufneasca in ras .. si nu, nu era un gest de nebunie, ci pur si simplu nervii sai erau intinsi la maxim. Unchiul sau si respectiv, nasul Emei .. fusese de-a dreptul nebun! Nici pe cel mai intunecat Vrajitor al timpurilor nu l-au urmarit atatea persoane, cel putin nu deodata. Nu stia cum sa reactioneze, dar prima sa reactie dupa spaima ii fusese usurarea. Deci intelegea ca mai erau doar sapte persoane care le urmareau, cu siguranta alti sapte Devoratori, alte sapte persoane care probabil ajungeau sa fie ucise de mana fetelor. Nu putea, pur si simplu nici nu voia sa se gandeasca de acum la acest lucru. Da, isi amintise vag despre povestea Emei de cand fusese in Irlanda. Ce n-ar fi dat sa ii fie alaturi in acele momente grele, dar se pare ca circumstantele le-a facut sa sufere diferite intamplari separat pentru a ajunge din nou sa lupte impreuna. Totul se intampla intr-un ciclu la ele, intr-un cerc care tot se invartea, tot mai repede , tot mai des in jurul mortii, dar nu se mai incheia odata .
Un adevarat dezastru, o adevarata nebunie ..
"Ah, Emm!! Imi pare atat de rau ca nu am fost acolo sa te ajut, crede-ma." , adaugase Rosalie cu o voce care trimitea regret , dar si dispret fata de persoanele care i-au facut prietena sa sufere.

• Ema zambi si isi flutura usor mana, in semn ca nu era o problema. Poate ca asa fusese scris sa se intample.
  " Cei sapte sunt inca slabi. O sa le ia ceva sa se puna pe picioare, iar eu nu le stiu planurile... Am senzatia ca totul se va arata la un moment dat. Ca va fi foarte clara situatia si ne vom da seama de pozitiile pe care le avem. Si poate ca a fost mai bine asa. Ma refer, sa fiu singura."
  Fusese intotdeauna convinsa -iar convingerea crescuse pe masura ce zilele imprizonierii ei treceau- ca nu avea cum sa scape singura. Ca sansele ei de a evada se diminuau cu fiecare clipa ce se scurgea. Si era perfect constienta de imbratisarea rece ce avea sa o primeasca in curand. Doar ca nu se intamplase. Ceva ii oprise pe Devoratori ca sa ii dea ei sansa de a pleca din locul ala ascuns de ochiul lumii. Se uita concentrata la un punct aflat pe podeaua candva alba.
  " Adica, in felul asta am aflat ca avem un aliat, Rose. Cineva m-a ajutat, inapoi in Irlanda. Nu stiu cine e, nu stiu daca e singur, nu stiu de ce ne ajuta si nu am nici cea mai mica idee cum de stia unde era. Nu vad decat posibilitatea de a ma fi urmarit si e ciudat, deoarece am fost atenta sa nu las urme... Dar e acolo. Cineva, undeva, ne vrea binele. Stiu ca poate nu am un temei bun, insa pur si simplu o simt. Intelegi la ce ma refer?"