Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Hogsmeade / Urlet in Noapte

« Previous 1 2 3 Next »

/ Dreamcatcher.

Se prabusi.
- Fa-o ! Fa-o acum, da-mi Darul Indurarii ! sopti fata.
Nu ii era frica, simtea chiar un fel de usurare, fiindca jurase ca atunci cand va sosi clipa, va accepta totul cu un zambet, ca lumea asta sa o uite cu zambetul pe buze.
'Fa-o pana nu imi pierd curajul ! ' porunci in gand, neindraznind insa sa rosteasca vreo vorba cu voce tare. Urla mut, dar nimeni nu o auzi. Urla din tot sufletul, dar nici atunci nu o auzi nimeni. Asa ca hotari sa nu mai urle, dar continua sa sopteasca cuvinte incalcite, doar ca sa se asigure ca inca mai traia.

Se aseza pe un scaun. Filmul aproape ca incepuse. Ar fi vrut sa spuna ca era agitatie, dar nu mai era nimeni in jur. Un tren vechi se pregatea sa plece din gara, lasand pe un peron un singur om. Un om care acceptase cursa cu Viata si hotarase sa plece. Un om care luase decizii la o varsta prea frageda. Un om care si-ar fi dorit sa fie din nou copil, sa fie totul mai putin dificil. Un om care numai om nu mai putea fi numit. Era Nimeni.
- Nu a plecat Nimeni cu trenul ! A ramas in gara. De fapt tocmai a sosit.
P.S. Sa nu ai niciodata incredere in Nimeni !

Chicoti. In timp ce simtea ca toate puterile ii pier, in timp ce simtea mainile cui-ii-pasa-cui in jurul gatlejului ei, Scarlett incepu sa rada din toata inima. Ii trecuse toata viata prin fata ochilor, mai intai asa cum o descria toata lumea, iar apoi intr-un fel mai sadic, asa cum o merita. Traise atat de mult timp fiind aroganta, ori egoista, ca in cele din urma sa isi dea seama ca fusese la cinematograf sa vada Minunata viata a Nimanui si sa isi dea seama cat era de marunta, de neinsemnata. Nu vazuse nimic semnificativ acolo. Doar un film de proasta calitate si un tren care pleca mai departe cu visele persoanelor deznadajduite. Nu e de mirare ca trenul arata in halul ala, fiindca sigur nu se implinise nici un vis.
- Sa nu ai niciodata incredere in Nimeni ! ii spuse Scarlett calm, reusind sa distraga atentia inamicului. Ii efectua o lovitura cine-stie-unde si fugi cine-stie-unde. Nu ii pasa. In mod normal ar fi ras, dar isi astupa gura cu mana, sperand ca acel loc .... cine-stie-unde sa fie destul de bun ca sa nu fie gasita.
- It's Hell when you're around, ii spuse o voce.
Nu isi aminti mai mult decat faptul ca ii rase in fata.

OOC : Lorelai, hai hai.

- It's Hell when you're around!
Cercetasa incepuse sa rada. Nu ma deranja deloc gestul ei. In mod normal m-as fi intrebat "oare ce-o fi in mintea ei?" , dar in seara asta nici asta nu ma interesa. Nu o cunosteam , dar la prima privire aveam impresia ca o stiu de o viata. Nu stiu de ce am spus ceea ce am spus , si sa o intrerup asa crud din visul ei.
- Traieste-ti visul daca nu ai curaj sa traiesti. am soptit eu , dar eram sigura ca nu ma auzise. Nici nu vroiam sa ma auda. Toate soaptele mele imi erau adresate mie.
I-am zambit ca drept raspuns la rasul ei. Ce altceva puteam sa fac? Defapt ma si bucuram ca rade si ca nu a fugit imediat de langa mine. I-am mai zambit odata , dar de data asta i-am transmis un zambet mai larg si ceva mai sincer.

Mi-am pus un picior inainte si mi-am intins mainile ca si cum as fi vrut sa imi i-au zborul. Am lasat parul meu lung s cada in fata si mi-am inchis ochii. Cu o pirueta usoara si eleganta m-am intors cu spatele la cercetasa. Incep am lasat ca genele mele sa se ridice la fel de elegant lasandu-mi ochii dezveliti. Am deschis ochii si ...
"... ca un copil batran dependent de povesti!"
Respiratia mea se oprise pentru cateva secunde si inima mea se simtea fulgerata de aceea soapta pe care-l adusese vantul cine stie de unde. Defapt , stiam de unde. Era de undeva departe. Am vrut sa visez din nou. Ma simteam o fiinta a trecutul care visa viitorul in prezent. Am facut in pas inainte si bocancii mei au lovit puternic iarba uda facand sa se auda un zgomot deranjant. Am strambat din nas si am mai facut un pas. Aveam impresia ca aceasi pasi faceam de ani de zile , si tot nu ajungeam nicaieri.

Simteam prezenta fetei. Acum doar statea si ma privea. Probabil se gandea la mine ca la o ciudata sau ca la o nebuna care acuma incearca sa isi gaseasca medicamentele. Hmm , medicamentele? Exista tratament pentru asa ceva ?
M-am oprit brusc. Am respirat adanc. Tocmai imi trecuse ca un glot ceva in gand.
- Tu stii ? am intrebat-o intocandu-mi capul in directia ei.

Se aseza. Simtea cum incet umezeala ii patrundea prin haine si ajungea la piele, dar nu ii pasa. De fapt, ii pasa de prea putine lucruri.
Incerca sa o priveasca mai bine. Acum, ca era cu spatele, era oarecum mai usor. Observa cum fatuca aceea isi intoarse privirea in nenumarate randuri. Privea in spate des, mult prea des.
'Crede ca o judec, motiv pentru care se judeca singura.' gandi Scarlett, chicotind.
In ultimul timp radea, chicotea si se stramba des, dar nu se putea spune despre ea ca era toata doar un zambet. Nu, asta chiar nu se putea spune.
- Eu nu te judec.
Nu era sigura ca fata o auzise, dar daca nu, atunci nu avea decat sa incerce sa zboare mai departe. Ar fi vrut sa rada sadic, cand se gandea cat de ridicol era totul, dar se abtinu. Fata aceea trebuia sa descopere singura zborul. Scarlett stia ca nu asa se punea problema, nu material. Zborul era o chestie spirituala. Era fericirea care te purta pe aripile vantului. Fericirea care pe culmile gloriei te arunca inapoi, ca sa nu uiti primii pasi facuti in viata. Fericirea este un lucru efemer, care te ajuta sa cazi, ca sa poti face diferenta dintre Bucurie si Tristete. Fericirea pe cat e ea de frumoasa, pe atat de sadica.
- Tu stii ?
Era aceeasi voce, aceeasi voce hotarata pe care o auzise si prima data. Era o voce care nu i se potrivea deloc fetei.
'Asta nu mai e o voce de copil. '
Nu stia ce sa ii raspunda. Se simtea prinsa intr-o colivie fara gratii, stramtorata de niste maini care nu erau acolo, se simtea incomod, dar nu vroia sa plece. Pentrru Scarlettt era un sentiment nou, se simtea invinsa de doua cuvinte.
Nu stia. Nu stia nimic. Nu stia nici macar ce trebuia sa stie. Nu stia cine era. Nu stia incotro se indrepta.
'In bezna toate drumurile sunt la fel.'
- Nu imi e frica, dar cumva imi place sa ma vait. Si stii de ce ? Vreau afectiune.
Nu mi-a fost niciodata frica sa imi urmez drumul. Nu cand e decizia mea. Doar ca ...
'Doar ca tin prea multe lucruri incatusate in mine. Fiecare lucru are un sfarsit. Uneori stau si ma intreb cat o sa mai incapa in sufletul meu. Cat ? Cate kg din parerile altora ?'
- " Spune-mi si voi uita. Arata-mi si imi voi aminti. Implica-ma si voi intelege. "

Tu stii ?

Era orbita de nopate , de soapte , de vorbe , de neintelegere.
M-am trantit in fata fetei si am privit-o. Ce puteam sa vad ? Tot ce puteam sa vad era conturul unui chip hasurat si tot ce puteam sa aud erau cuvintele sacadate a unei voci care incet incepuse sa devina familiara. Mi-am dat parul negru pe spate lasand ca suvita mea rosie , singura care mai facea parte din trecutul meu , prezentul meu si ... viitorul meu ? Asta nu stiam , dar eram sigura ca este ultima flacara care mai arde din mine si din existenta mea. Am lasat ca suvita mea sa atarne in fata.
- Vad ca nici nu tu nu stii. Nu-i nimic! Nici eu nu stiu. Uita ca te-am intrebat asta vreodata.
I-am zambit si mi-am intors privirea. Am inchis ochii si asteptam. Asteptam sa aud aceasi muzica care suna tot timpul in mintea mea. Degetele mele deja incepeau sa bata ritmul. Acel ritm care mie imi dadea curaj sa imi amintesc. Sa nu uit nimic din tot ce m-a tinut odata in viata. Un zambet subtil mi se asternuse pe chipul meu de portelan.
"De asta aveam nevoie. Ma simt mai bine. Nu bine , dar mai bine , si mie asta imi e de ajuns. Imi e de ajuns ? Da."

M-am pus pe spate si am batut cu dosul palmei pamantul , facand semn la fata sa ma urmeze. Fara sa se gandeasca prea mult se lasa si ea pe spate. Parul meu lung isi facuse loc prin iarba alunecand ca niste serpi veninosi. Senzatia asta facea ca sangele meu sa o i-a razna. Simteam cum imi curge incet prin tot corpul , inima mea pulsa cu putere si ochi mei lacrimau.Mi-am deschis incet buzele sa vorbesc , dar cuvintele mele se pierdeau undeva si cine stie unde se duceau si cine auzea. Dar mai presus de asta , cine le intelegea.Mi-as fi dorit sa nu fi fost pe pamantul ud.
- Stii ... ca sa intelegi cine esti cu adevarat iti trebuie o viata intreaga. Pana atunci poti sa suferi , sa te enervezi , ai voie sa nu intelegi ce e in jurul tau si de ce se intampla lucruri. Dar la sfarsit trebuie sa stii sa te eliberezi.

Am reusit sa imi scot vorbele din catuse. Am invatat sa nu confund dreptul cu darul si sa nu gandesc negativ daca cineva imi pune pe masa intors paharul. Nimeni nu ma intrebat daca vreau sa am viata asta , dar nimeni nu mi s-a opus sa o traiesc asa cum vreau.
- Chiar vreau sa cred ca tu intelegi , daca nu stii.

- Inteleg.
De asta era sigura. Scarlett ii zambi, dar nu era din acel soi de zambete cinice sau triste, era doar un zambet. Un zambet sincer. Nu isi putea aduce aminte cand zambise asa ultima data. Era demult, poate prin copilarie.
Inchise ochii. Brusc lumea ei se confunda cu lumea reala si apoi totul se pierdea, cadea ca o frunza uscata in mijlocul toamnei. Nu conta daca era real sau imaginar, tot universul ei decadea, tot imperiul ei se scurgea in fata unei fete pe care nu o vazuse niciodata. Simtea cum i se dizolvau mastile. De pe chipul ei de copil ii curgeau toate culorile, rosul se amesteca cu verdele, galbenul cu albastrul, rozul cu griul, rosul cu toate celelalte si tot asa, pana nu mai ramanea nimic, doar o nuanta deschisa de maro. Era culoarea pielii, era culoarea tenului ei.
'Ma dezgoleste. Tot ce am adunat o viata se topeste, acum, in fata ei. Ma priveste, ma asculta, imi vede fragilitatea, temerile, incercarea de a lupta cu o lume pe care ma prefac a o domina, dar in raport cu care nu reprezint nimic.' isi zise ea, inca intinsa pe spate. Privi cerul, dar acesta de mult nu o mai atragea, sincer , nu ii raspunse niciodata rugamintilor. Era doar un cer, trebuia sa poarte si Pamantul o masca.
- Inteleg, dar nu vreau sa stiu. Nu inca. Imi place sa traiesc in bezna, aici, in frig si intuneric, aici, in ultimul iad al omului, aici, in cea mai joasa culme. Aici, unde nu e nimeni. Imi place si imi este frica sa intorc paharul ca sa il umple timpul.
Isi trecu mana prin par, dupa care, mai mult din obisnuinta, verifica ca sa se asigura ca avea ambii cercei.
- Hm. [...] pasesc mereu pe alte urme, dar mi se pare ca nu ajung nicaieri. Ma intreb de cati ani ma invart in cerc ?!? [ ...] cad. Castelul meu ramane acolo, solid, inghetat si inexistent. Pentru ca intre noi s-au ridicat ziduri, pentru ca le-am ajutat sa creasca, pentru ca invatam cum sa calcam in picioare si nu cum sa ne ridicam in ele imediat dupa ce cadem, pentru ca ai uitat ca nu traiesti singur in castelul meu, ar trebui sa invati din nou sa ma descoperi, sa nu accepti modelele impuse, sa iti trasezi tu propriile principii.
Tu. Tu. Tu, ridica fruntea si descopera-ma, uita-te in ochii mei si cunoaste-ma, eu nu sunt la fel ca tine, ne separa niste bariere ciudate si chiar absurde.
Zidul dintre mine si tine se va sparge cand prima ta privire o va atinge pe a mea, cand primul tau cuvant cald se va lovi de timpanul meu, cand o sa ai curaj sa recunosti ca nu ai avut justificare pentru comportamentul tau sau chiar pentru tacerea ta, teama ta, cand vei constientiza ca ai gresit.
Eu voi stii sa iert si sa distrug zidul, tu vei indrazni sa iti sacrifici mandria? [...] Zbor. Viata e foarte ciudata. Te poarte de la cer la pamant in doar cateva secunde. [...] Acum.

Tu.
Tu Stii ?

- Nu stiu. Nu vreau sa mai privesc nimic din tot intregul care ma inconjuara. Vreau simt relialitati , dar ele nu exista , deci raman cu iluzii. Ce rost ar mai avea sa traiesc , dar rostul de a muri este acel de a indrazni sa traiesti proorile vise si sa realizezi proprile ganduri. Vreau sa simt si eu ce simte o stanca cand e lovita de valuri ... Nu stiu ce e durerea adevarata , si nici nu am de gand sa aflu ce e fericirea absoluta.

Pentru un moment m-am oprit. "Absolut." Un cuvant pe care nu as mai vrea sa-l aud niciodata. Absoulut e aproape egal cu perfect. Cu perfectiune care nu exista ajungi sa crezi ca totul se darama doar pentru a fi ridicat ?
Am privit-o pe cercetasa drept in ochi. Imi placea sa fac asta sa incerc sa citesc gandurile , dar pana la urma si gandurile se simt. Cercetasa asa ma facea sa imi zic tot ce am gand si fara nici o ezitare asculta. Nu stiam daca asculta ceea ce zic , daca ii intra in minte sau doar sta si mediteaza la gandurile ei. Oricum era mai reala decat un perete , un copac sau o foaie de hartie care doar taceau. Am analizat-o din cap pana in picioare ca sa imi dau seama ca nu avea nici un rost ceea ce faceam. "Cercetasa" , am gandit eu. "N-am de gand s ii zic asa. Cercetase mai sunt cu sutele in scoala asta. O sa ii gasesc un nume ..." am meditat in continuare , deja zburand spre un sir de idei cum as putea sa ma gandesc la ea.

Pamantul era ud si ma facea sa cred ca ma pot topii in toata raceala asta. Era firg si vantul imi biciuia pielea facand sa imi apara mii de cicatrice care imi mutilau fata. Mi-a scurs o lacrima nevinovata pe obraz facand sa tresar la simtul ei. O lacrima rotunda incarcata cu sentimente acum sedea tacuta pe pamant. Nu se mai vedea pentru ca trecuse de bariera aceea de se mai face vazuta. Si-a gasit alinarea. A intrat in sol si nu mai avea puterea sa iasa. Defapt asta nu era lipsa puterii , era absolutul. Cineva primeste absolutul asta , si pentru o clipa se simte superior celor din jur. Se simte chiar mai cosmic decat cerul instelat in sine.
- Si soparlele se cred iguoane. am rostit eu incet , parca iesind cuvintele fara voia mea. Poate chiar asa era. Iesirea fara ca eu sa le fi dat drumul , dar cine eram eu sa imi blochez prorpia minte de a spune ceea ce gandeste singur.
Mi-am trecut mana in par si am simtit un nod. Am fortat mana mea sa treaca mai departe. Ma durea incredibil de tare , dar ma priceam de fiecare data sa nu arat asta. Am fortat inca odata. De data asta degetele mele subtiri rupsera firele de par.
"Ati murit chinuindu-va sa ma opriti. Urat din partea voastra , voi oameni care sunteti ca niste fire de par incalcite in propria constiinta"
M-am infuriat pentru o clipa. Uram oamenii care se pierdeau pe drumurile prea cunoscute de ei. Uram faptul ca oamenii nu se pot regasi singuri pe drumurile proprii , uram faptul ca nu isi pot sa gasi puterea de a gandi . Uram faptul ca ... uram toate astea.
- In ce lume traim ! Nu-i asa , Cercetas-o ? ... "E ultima oara cand ii mai zic asa , trebuie sa ii gasesc un nume potrivit spiritului ei." - Scuza-ma daca gandesc cu voce tare , poate nu te intereseaza . Nu ai fi prima pe care o lasa rece gandrea unei finte care poate nici nu are ce cauta aici.
Pentru o clipa mi s-a parut ca am luat-o prea tare si e este destul de fragila. Nu sa nu reziste , ci sa o sfasie. Dar in mintea mea se invarteau numai intrebari. Intrebari care numai de la mine primisera raspuns , si cand nu primeau de la mine ... ei bine , ramaneau agatate undeva sus si atarnau pe urma inapoi pana nu se rupea sfoara.
- Ce este un vis daca nu o dulce aiurare a constiintei ? am intrebat-o uitandu-ma in ochii ei care ma hipnotizau .

- O soapta pierduta in absolut. O soapta care se risipeste daca uiti sa o pronunti. Visul este o soapta care se zbate sa te trezeasca.
Nu ii era frica, insa simti cum intregul trup incepu sa-i tremure. Totul revenea si stia ca era din nou prinsa in pagini de demult. Ura sa cada in prapastia trecutul, sa auda din nou cu se deschidea Cartea si paginile ii fluturau in vant purtandu-i povestea pretutindeni. Oricine asculta, auzea soapte dulci din trecutul ei, auzea un copil plangand in mijlocul unui camp pustiu, ii auzea sufletul si sta la taclale in miez de noapte. Ar fi vrut sa spuna ca putea ramane puternica, asa fusese mereu, asa o invatasera si pana la urma asa o invatase viata ca trebuia sa fie, dar uneori cand se aseza, noaptea, pe scaun si isi aprindea tigara, isi dadea seama cat de vulnerabila era. Auzea ecoul acelor voci atat de familiare cum au barfit-o la cafeaua de dimineata.
- " Nu sunt nici macar umbra, sunt visul unei umbre. "
Nici ea nu stia de ce spusese asta, dar nu prea ii pasa ce spunea si ce nu. Nu acum, nu in fata fetei aceleia. Brusc realiza ca nici macar nu ii stia numele. Dadu sa se prezinte, dar se hotari la fel de repede sa nu o faca. Ce rost avea ? Inca un nume de retinut . Unul pe care nici nu avusese dreptul sa-l aleaga si unul care ... era doar un nume. Punct.
- Ai spus ca intelegi. Atunci asculta ! E o dimineata linistita de vara. Te trezesti cu ciripitul randunelelor, dar pentru prima data nu esti nervoasa pe ele ca te-au trezit din lumea ta de vis atat de devreme.'Oricum trebuia sa ma trezesc' iti spui tu. Apoi te ridici din pat, fara a-l aranja, astazi te gandesti sa te rasfeti, asa ca lasi totul asa cum este, fara a-ti face vreo grija. Te imbraci cu o rochie neagra simpla, de casa, de care iti amintesti ca iti pune tot trupul in valoare destul de bine. Apoi te gandesti sa iti faci cafeaua, dar in drum spre bucatarie te opresti sa te uiti in oglinda. Iti observi cearcanele de sub ochi, obrajii subti, parul despicat, mainile aspre si corpul care ti se pare disproportional. Te enervezi si te intorci in camera sa te schimbi. Iti iei niste pantaloni largi, tot negri si o bluza simpla. De data asta in drumul tau spre bucatarie inchizi ochii cand treci pe langa oglinda. Odata ce ajungi acolo te simti mult mai bine. Iti faci cafeaua, adaugand doar un pliculet de zahar, apoi o torni intr-o cana de pe vremea bunicii si ii iei farfurioara pe care stii ca a luat-o la set. Duci ceasca la masuta unde in fiecare dimineata petreci ceva timp privind pe fereastra in timp ce cu sorbituri mici iti bei cafeaua. Vine Viata si se aseaza langa tine. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-ai spune ?
Eu i-as spune : Tu ai fost cea care m-a invatat ca nu exista finaluri fericite. Exista doar finaluri mai putin dureroase.

Din clipa din care incepuse sa povesteasca , eu imi imaginam. Cum ajungea la amanunte , imaginatia noastra se rupsese. Eram nevoita sa imi imaginez ce zicea ea , si asta mi se parea in regula din punct de vere mental. Mi-am imaginat o fata , care clar nu eram eu dar putea sa fie chiar ea , care face toate astea. Se aseaza in speranta de a bea cafeaua ca in ultima zi din viata , si brusc gandidu-se asa ... vine Viata in intampinarea ei.
Lucrul aceasta ma amuza oarecum si ma facea sa scot un ras amar. Sa vina viata care te surprinde , te ia si te arunca , si tu speri sa vina salvarea . Si cand speri sa vina din nou Viata in sufletul tau , atunci realizezi ca poate ca Viata este deja ocupata intampinand alti oameni , alte suflete.

"Tu ai fost cea care m-a invatat ca nu exista finaluri fericite. Exista doar finaluri mai putin dureroase."

Finaluri. Mereu e vorba de sfarsituri si in afara de filmele americane , putin pot sa zica mandri ca "Dar ...s-a terminat frumos. Sunt fericita si asa." Erau prea putini. Si se pare ca nici fata din fata mea nu putea sa zica asta. Si nici eu nu puteam.
- Ce as zice eu la Viata ? ... am inceput eu meditand asupra cuvintelor pe care deocamdata doar le gandeam.
Imi imaginam cum stau eu si beau cafeau. Im aprind o tigara si relaxata ma uit , si privesc in ochii Ei. Suflu incet fumul lasandu-mi timp sa ma gandesc cum sa incep conversatia sau cum as putea sa dau de inteles ca nu uneori nu imi place ca exista. In unele momente as fi spus
"-Cnoc , cnoc ... E acasa Moartea ? Ma deranjeaza sa tot vorbesc cu asistenta lui. Cum o chema? A , da. Viata."
Dar in dimineata acea m-as fi trezit implinita , apoi distrusa de propriul trup care nu ma placea . Dar mi-as fi revenit sorbind obraznic lichidul cald din ceasca antica.
- As spune ca ... Uita-te la mine si numeste-ma viata pe care ai tu ai irosit-o! am zis in cele din urma ce as fi zis cu un zabet satisfacut si ironic pe buze.
Viata pe care viata nu ar fi avut-o. Eu. Si oricine altcineva. Ma simteam prinsa intr-un joc unde nu eram capabila sa joc de una singura. Dar despre ce vorbeam ? Jucam cu o gramada de alti pioni , dar nici unul din ei nu era Regele ca sa pot sa spun ca eu sunt Regina.
As fi vrut sa ma transform intr-un corb. Sa pot sa fiu numita ingerul mort care duce de pe cruce sufletul la judecata. Daca era sa ma gandesc bine , in unele privinte chiar semananm cu una. Lumea se uita dezgustata la ei , fara sa stie cat sunt de fascinante , de inteligente si de frumoase in interiorul lor. Oare asa eram si eu ?
Dar brusc imi trecuse toate ideeile care imi venisera cand am vazut miscarea brusca a fetei. Se ridicase lasand locul unde sezuse acum cateva clipe inainte gol.
"Vrea sa plece." a fost primul meu gand , care ma ingrozea.