Darkmark RPG Forum / Lumea Incuiatilor / Graveyard / Forums / RPG avansat / Emotie de toamna si iubire

**Catherine Baston** · 23 Nov 2010, 23:26

Ah..De câtiva ani încoace, apropierea toamnei îmi da de fiecare data un sentiment de teama, pe care îl depasesc cu greu doar în dupa-amiezile lenese de octombrie, în plimbari lungi, printre copacii încarcati de stralucirea bolnavicioasa a frunzelor ruginite. Teama mea e urma lasata adânc de toamna aceea îngrozitoare în care ar fi trebuit sa ne despartim pentru totdeauna. Septembrie îmi aminteste de fiecare data de sfârsitul unei veri fascinante, de ruptura „programata” cu mult timp înainte, de toamna si de singuratatea cumplita pe care nu am crezut ca eu însami o voi simti vreodata atât de adânc în sufletu-mi pustiu... Si uite asa ma despart de padurea mea de acasa in care hoinaream ore intregi,de veveritele vesele care sareau din creanga in creanga,dar acum..am ajuns la Hogwarts,nici o padure,doar Padurea Interzisa care imi provoaca in acelasi timp teama dar si atractie.
Vreau sa intru in ea,sa privesc copacii..dar mai vreau ceva,nu stiu ce!In adancul inimii simt asta,dar poate ca nu o sa aflu niciodata..
Imi dau seama acum ca lucrurile pe care doresc a le reda aici ar trebui sa se numeasca nu imagini, ci momente.
...................
Soarta e cruda,m-a despartit inca de la o varsta frageda de bucuriile vietii,mai exact a copilariei.Inca de mica am devenit o stana de piatra care nu stia sa zambeasca decat in cazuri rare,un copil care era mai mult invizibil,ieseam afara numai sa nu mai aud tipetele mamei sau pe tata spargand orice ii iesea in cale.Deseori se intampla asta,dar acum sunt fericita,cred ca incep sa ma incadrez in standardele unui copil oarecum normal,sper ca Hogwarts sa ma ajute,am legat deja cateva relatii de prietenie,dar ramane de vazut daca sunt la fel de superficiale ca in Volterra..sper sa nu,nu as mai suporta o a doua oara ruptura asta de realitate.Mai bine as muri,dar as stii ca macar cineva m-ar plange.
Nu stiu ce se intampla cu mine,poate ca sunt doar hormonii adolescentini,dar nu cred..De cand l-am vazut prima oara,inima mea de piatra s-a incalzit si a lasat loc iubirii,frumusetii,prieteniilor.Cand il vad uit de tot trecutul meu sangeros care m-a urmarit pana in cele mai inalte culmi.Cand ii vad zambetul simt ca ma topesc,ochii aceia minunati care din cand in cand isi fac timp sa se uite si la mine.Chiar daca l-am vazut de 2 ori,simt ca il iubesc,ca vreau sa vorbim,sa ne imbratisam ca doi indragostiti..Dar nu o sa fie posibil,el nu se uita la monstrii ca mine,ci la fete frumoase,destepte si zambitoare..nu ca mine,proaste si hidoase..Sper ca macar o amicitie sa leg cu el,dar este imposibil..Inima mea tanjeste dupa mai mult,nu doar dupa privirea lui..macar o vorba de mi-ar adresa..Cand incerc sa ii citesc ochii,vad ceva ciudat..tristete,mila..poate ca a aflat de trecutul meu si ii este mila de mine,mai bine mor decat sa vad in ochii lui mila pentru mine..dar mai vad ceva,dragoste!Pentru mine sigur nu e,poate ca priveste nu la mine,ci la colegele mele de masa care il idolatrizeaza,cu siguranta nu la mine.Probabil ca se gandeste cum sa le vrajeasca,la fel ca oricare al baiat..Dar nu stiu,il simt altfel..

[Image: imbratisare1bmp.bmp]

**Ramona Neardow** · 28 Feb 2011, 19:17

OOC:Scuze ca am continuat eu, dar am observat ca nu a raspuns nimeni de o perioada foarte lunga de timp.

Statea neclintita si aproape adormita la masa cercetasilor, privind cum acestia converseaza, scotand cuvinte stridete, care imi ajungeau pana la creier. Ma uitam dupa cineva cunoscut, insa nu vedeam pe nimeni. Se parea ca totii prieteni mei disparusera de pe fata pamantului. Desi inca imi mai plimbam capul prin sala lumina acum de razele stralucitoare ale soarelui, nici o fata care sa imi trezeasca ceva amintiri nu imi sari in cale.
Intr-un final am vazut o fata rosie de astropufa, care se uita atenta la masa noastra. Aceasta astropufa avea parul lung si castanniu, si ochii de un albastru inchis, care te cuprindea si te facea sa ii privesti ore intregi.
Dupa putin timp in care am zabovit uitandu-ma la astropufa, mi-am dat seama ca aceasta este Catherine, Catherine Baston mai exact. O eleva, pe a carei fata se vedea ca a suferit mult.
Ma uitam adanc la Catherine, privind lacul albastru si pustiu din ochii ei, care incepeau sa zambeasca din ce in ce mai des. Acesti ochi sclipitori si aproape inchisi priveau un baiat inalt, cu tenul putin ciocolatiu, de la doua locuri distanta de mine.
Acest baiat, tot un cercetas, parea ca se holbeaza complet la dansa, insa, biata astropufa era mult prea ametita si ingandurata ca sa observe asta.
Timpul trecea, ora mesei se scurgea din ce in ce mai mult, cu aceeasi repeziciune cu care se scurge fiecare moment placut. Catherine isi apleca din cand in cad privirea in farfuria ei aproape plina, fara a realiza ca ea inca nu termina de mancat.
Desi era atat de ciudat, eu priveam aceasta astropufa distrusa de cruda si nemiloasa viata. Simteam atractia care se stabilea intre ea si baiatul de langa mine, dar totusi ea nu o simtea. Privirea acesteia era pur si simplu lipita, blocata, asupra cercetasului tacut de pe acest rand de banci.
In timpul in care ii priveam pe cei doi elevi, poate indragostiti, paream cuprinsa de un gand fabulos, insa acesta era doar o simpla curiozitate care se dezvolta in sufletul si capul meu in legatura cu astropufa misterioasa si cercetasul tacut.
Dintr-o data m-am ridicat de pe scaun, fara sa imi dau seama, si fara sa observ ca toti cercetasii din jurul meu ridicasera privirile spre mine. Ingandurata am inceput sa ma misc printre sirul lung de mese.
In sfarsit, poate dupa o eternitate, sau poate dupa doar cateva secunde, am ajuns la masa lunga a astropufilor. Privirea mea incepuse sa parcurga acest sir lung de chipuri, pana la Catherine, care parea la fel de ingandurata.
Am inceput sa merg cu pasi mici pana la aceasta, drumul meu parand un tunel fara iesire.
Intr-un final am ajuns langa Jessica, o astropufa care statea langa Catherine.
Am batut-o pe umar pe astropufa care imi tinea gandirea blocata de cateva minute sau poate de cateva ore, si am zis calm, respirand greu:
„-Buna, eu sunt Ramona, Ramona Neardow. Ma uitam adanc la Catherine, privind lacul negru si pustiu din ochii ei, care incepeau sa zambeasca din ce in ce mai des. Acesti ochi sclipitori si negri priveau un baiat inalt, cu tenul putin ciocolatiu, de la doua locuri distanta de mine.
Acest baiat, tot un cercetas, parea ca se holbeaza complet la dansa, insa, biata astropufa era mult prea ametita si ingandurata ca sa observe asta.
Timpul trecea, ora mesei se scurgea din ce in ce mai mult, cu aceeasi repeziciune cu care se scurge fiecare moment placut. Catherine isi apleca din cand in cad privirea in farfuria ei aproape plina, fara a realiza ca ea inca nu termina de mancat.
Desi era atat de ciudat, eu priveam aceasta astropufa distrusa de cruda si nemiloasa viata. Simteam atractia care se stabilea intre ea si baiatul de langa mine, dar totusi ea nu o simtea. Privirea acesteia era pur si simplu lipita, blocata, asupra cercetasului tacut de pe acest rand de banci.
In timpul in care ii priveam pe cei doi elevi, poate indragostiti, paream cuprinsa de un gand fabulos, insa acesta era doar o simpla curiozitate care se dezvolta in sufletul si capul meu in legatura cu astropufa misterioasa si cercetasul tacut.
Dintr-o data m-am ridicat de pe scaun, fara sa imi dau seama, si fara sa observ ca toti cercetasii din jurul meu ridicasera privirile spre mine. Ingandurata am inceput sa ma misc printre sirul lung de mese.
In sfarsit, poate dupa o eternitate, sau poate dupa doar cateva secunde, am ajuns la masa lunga a astropufilor. Privirea mea incepuse sa parcurga acest sir lung de chipuri, pana la Catherine, care parea la fel de ingandurata.
Am inceput sa merg cu pasi mici pana la aceasta, drumul meu parand un tunel fara iesire.
Intr-un final am ajuns langa Jessica, o astropufa care statea langa Catherine.
Am batut-o pe umar pe astropufa care imi tinea gandirea blocata de cateva minute sau poate de cateva ore, si am zis calm, respirand greu:

„-Buna, eu sunt Ramona, Ramona Neardow. Ma intrebam daca tu nu faci cumva parte din echipa de vajt-hat!”

Pur si simplu ma pierdusem. Desi nu aveam nici un fel de emotie, gura mea incepuse sa se balbaie, fara voia mea. Pur si simplu nu imi intrase in cap, alt mod de a face cunostinta cu ea. Tenul meu destul de alb pana atunci incepuse sa se inroseazca si sa devina din ce in ce mai fierbinte. Nu stiu de ce a urmat aceasta reactie, deoarece pur si simplu corpul meu nu simtea nici o emotie in acel moment. Dar , dupa un timp, rusinea incepu sa ma cuprinda, doarece ma simteam putin vinovata ca i-am intrerupt pe cei doi.
Astropufa s-a intors timida la mine, respirand greu. Contactul sau vizual cu cercetasul inca nu disparu, deoarece ochii fetei inca sclipeau din cand in cand, si inca se intorcea pentru ai vedea chipul.
Aceasta imi zambi calma si mai lua doua inghitituri din mancarea , care se vedea ca inca nu a terminat-o. Fata isi ridica roba incet si se ridica in picioare, in semn ca urma sa vina sa se plimbe cu mine.
Am asteptat-o cat se poate de calm, incepand sa-mi rotesc din nou ochii prin sala gigantica, care era la fel de zgomotoasa.
In acest timp, am zarit chipul catorva cercetase, care doar acum se indreptau spre masa alaturata.
Catherine isi lua ghiozdanul, si si-l puse pe umar, inaintand langa mine. Aceasta nu parea foarte entuziasmata si nici foarte vorbareata. M-am gandit ca probabil asa este ea, si ca probabil asa a facut-o viata sa fie.
Drumul de la masa astropufilor pana la usa mare si groasa de lemn, care ducea pe coridor, parea din ce in ce mai lung, iar timpul parea ca se scurge din ce in ce mai greu.
Dupa aceasta lunga calatorie, am patruns, intr-un sfarsit , pe coridorul rece, aproape inghetat. Catherine inchise usa si se uita cat mai rece posibil la mine.

„-Am spus... adica, nu stiu daca mai auzit, dar am zis ca ma intrebam daca nu cumva faci si tu parte din echipa de vajt-hat a scolii!” am zis eu balbaindu-ma.

Acum pielea mea devenise din nou fierbinte si rozalie. Catherine imi surase calm si se uita la mine timida, transformandu-si figura rece de pe fata. Aceasta parca isi cuta ceva forte intortocheat prin memorie. Iar chiar in momentul cand se hotarase sa vorbeasca, cineva descise usa.