Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Armurilor

1 2 Next »

/ Erase and Rewind

• Clipi usor confuza, dar clatina usor din cap si alunga sirul de idei lipsite de sens; uneori cadea pe ganduri in timpul unei conversatii iar cei din jur ajungeau sa o priveasca intr-un mod ciudat. Nu era bolnava mintal, nu era nici macar bolnava; doar ca oboseala isi spunea in cele din urma cuvantul. Toate acele nopti nedormite trebuiau sa aiba si ele niste urmari; se concentra mult mai greu si cateodata se trezea intr-un loc, incercand sa realizeze de ce ajunsese acolo, sau, mai important, cum ajunsese acolo. Mintea ii juca feste in cele mai nepotrivite momente.
  
  "-Mereu ies pe coridoare la ora asta" murmura tanara, cu o urma de zambet; isi pastrase acest vechi obicei si probabil nu avea sa renunte prea devreme la el. "Totusi, nu am idee de ce am venit tocmai aici" continua ea, intorcandu-si privirile spre barbat. "Tu cum de ai ales Sala Armurilor, Sal?" intreba Bells, cu o voce limpede.
  
  Nu credea in coincindente. Si nici nu le confunda cu destinul; era ceva care ii adusese pe toti trei acolo, in acea seara. Ceva dubios probabil, pentru ca ea nu avea nicio idee in legatura cu ce putea fi.
  

Un pic descumpanit, Salathiel se rasuci un pic spre Bell, apoi spre India si in cele din urma spre fundul salii. Ce avea sa le spuna? In niciun caz nu putea sa spuna adevarul, doar daca...

"Sincer, am o misiune importanta in pivnita viperinilor si exista un tunel aici care duce intr-acolo. Vreau sa merg prin el. In niciun caz n-am venit sa admir armurile, asa cum ar face un om normal."

Cu aceste cuvinte, spuse pe un ton pompos, pasi inainte, uitandu-se in dreapta si in stanga si asteptand ca cele doua vindecatoare sa isi mai gaseasca vreo replica. Intre timp insa observa o mica lucire pe una din armurile aproape de care statea India. Banuia ce poate fi, dar nu spuse nimic,asteptand curios.

• O asculta pe Bell, dandu-si seama ca avea ceva in comun cu ea, dat fiind faptul ca si ei ii placea sa hoinareasca prin castel. Explicatia lui Salathiel fu de ajuns sa-i faca ochii sa sclipeasca, auzind cuvantul 'viperin', si realiza cat de mult si-ar fi dorit sa vada pivnita lor. Zambi, incercand sa-si ascunda insa acest zambet, care nu prevestea nimic bun, si se rezema de o armura, insa nu se asigura ca aceasta era teapana si, ca la domino, ea se lovi de urmatoarea, pana cand toate se prabusira la pamant, cu un vacarm asurzitor.
  "La naiba!", murmura ea, scotandu-si bagheta si asezandu-le in starea lor initiala. "Nu sunt cea mai indemanatica persoana", le marturisi, muscandu-si buza de jos, si ducandu-si o mana la ceafa. Isi dadu o suvita de par roscat la o parte din ochi, si ii arunca lui Sal o privire vinovata. "Ma ofer ca insotitoare, daca vrei. Macar sa te distrez pana acolo", ii spuse, fata luminandu-i-se de un zambet tamp. Spera ca raspunsul sa fie afirmativ, chiar daca nu era sigura ca acesta avea sa accepte o asemenea oferta.

• "-Reparo!" sopti Bell, iar armurile desfacute in bucati pe podea revenira la pozitiile initiale. "Bineinteles, nu as rata o asemenea ocazie" continua ea, cu un zambet larg. Ar fi dat orice sa intre in Pivnita Viperinilor, desi fusese acolo in vremea in care era directoare la castel. Trecuse insa ceva timp de atunci.
  
  Sal paru incurcat; probabil nu avea sa le ia cu el nici in ruptul capului. Dar Bells nu era tocmai tipul de persoana care sa renunte usor odata ce ii intrase ceva in cap. Si nu, nu era tocmai modelul tipic de incapatanare - avea doar momente. Totusi, cateodata exagera si reactiona ciudat daca nu isi indeplinea scopul.
  
  "-Oh, haide; ce ai avea de pierdut?" intreba ea, cand realiza tacerea ciudata care se instalase in incapere. Armurile erau linistite acum, iar cei doi se priveau unii pe altii. "Promitem sa fim cuminti" continua tanara, izbucnind in ras. Chiar voia sa mearga acolo - probabil Sal nu avea aceleasi intentii.
  
  Se auzi insa o bufnitura si din nou un zgomot de metal zanganind pe podea; isi ridica privirile, panicata. In capatul celalalt, o armura cazuse la pamant; de una singura, dupa cate se vedea.
  
  "-Umm..hai sa lasam excursia in Pivnita pe mai tarziu" propuse tanara, incepand sa mearga cu pasi marunti spre locul respectiv. Sal si India o urmara, pastrand tacerea.
  

Ochii lui Sal urmareau ceva ce privirea celorlalte viperine inca nu putea zari. De indata ce India reusi sa darame armurile, tresarirea din ochii baiatului fu de ajuns pentru ca lucrul ce se misca nedetectat sa ii scape si sa se ascunda cine stie pe unde. Nonverbal, baiatul facu o vraja de urmarire care insa lovi o armura inainte sa gaseasca tinta. Neatent la ce spuneau India si Bell, le urmari totusi intr-acolo.

"Em" ii puse el mana pe umar "cred ca stiu care e treaba...de fapt, jumatate de treaba."

Nu era momentul sa mai ascunda ceva, mai ales ca vindecatoarea ii salvase viata nu demult. Cat despre India, avea s-o protejeze in caz de necaz, pentru ca Bell putea sa-si poarte singura de grija.

• Intari spusele lui Bell cu mici ranjete si dand din cap emotionata. Era pe cale sa spuna ceva, cand o armura cazu din nou, de data asta fara sa o atinga. Se uita la ea nedumerita, dandu-si seama ca o musca nu ar fi putut sa faca asta, si nici un tantar, decat daca era unul vrajit, insa nu vazuse asa ceva, si deci, nu putea sa spuna ca era vina lui. Inghiti in sec, avand impresia ca nu erau singuri in camera, si se uita la Sal, enervata ca scapa ocazia de a vizita pivnita. Acum insa, asta era mai important decat o vizita in locul unde ar fi putut sa-si petreaca 7 ani.
  "Ai de gand sa ne spui si noua? N-as vrea sa ma trezesc cu o palma sclipicioasa pe fata", ii spuse lui Sal, incercand sa para serioasa, insa pufnind-o rasul, fara intentie. Arunca o privire scrutatoare prin camera, incercand sa detecteze orice ar fi fost suspect, insa nu prea reusi mare lucru.

• Continua sa mearga, privind alarmata in jur; nu era prea sigura daca vazuse ceva care sa darame armura sau pur si simplu aceasta cazuse. Sal insa era mai informat ca ele, asa ca nu era prea tematoare.
  
  Un zambet ii inflori pe chip cand isi aminti ca acesta ii spunea Em. Putini stiau ca numele ei intreg era Bell Emily Evans. Toata lumea ii spunea Bells sau Bell - sau Bellyshor, in cazul surorii sale. Doar el ii spunea asa, lucru ce o facea sa se simta bine. Nu era tocmai incantata de al doilea prenume, dar Salathiel parca facea lucrurile mai usoare.
  
  "-Si ne spui si noua cum e cu jumatatea de treaba?" intreba ea, amintindu-si de spusele fostului viperin. Chicoti usor si lasa un zambet sa-i infloreasca pe chip; si India il rugase acelasi lucru, deci era cazul ca acesta sa cedeze.
  

Cele doua fete pareau destul de curioase pentru al face pe Salathiel sa nu se simta in largul lui. Nu numai ca il crezusera in legatura cu tunelul, chiar voiau sa mearga cu el in Pivnita viperinlor si acum activasera si un blestem fara sa stie. Lucrurile mergeu din rau in mai rau pentru sarmanul baiat care venise aici dar sa recupereze un poster.
Se uita spre ambele vrajitoare, pe rand, apoi isi roti ochii de jur-imprejur si intr-un final vorbi.

"Undeva aproape de intrarea in tunelul secret exista o armura blestemata. Se spune ca la fiecare o suta de ani, oricine incearca sa intre in tunel este vanat de armura pentru a-i lua sufletul si a-l tine captiv inauntrul ei pentru urmatoarea suta de ani."

Privi insistent spre India, de parca ar fi fost intr-un pericol de moarte.

"Si tu ai reusit sa darami toate armurile de pe partea cu tunelul."

• Il asculta cu interes, entuziasmata de poveste, insa zambetul strengar ii disparu cand auzi si ultima parte a povestii. Se uita speriata la armuri, si ar fi dorit sa le arunce, distruga, orice, numai sa nu le mai vada.
  "Si acum imi spui?",il intreba calma, incercand sa respire regulat.
  Cum facea de obicei in asemenea situatii, incepu sa se plimbe de colo pana colo, incercand sa gaseasca o solutie.
  "Perfect! O sa fiu vanata de o armura pentru sufletul meu, si asta pentru ca nu puteam sa ma rezem de pervazul vreunei ferestre!", incepu ea sa murmure, afurisind armurile enervante.
  Se uita insistent la Sal, spunandu-i :"Nu se poate sa fi fost mutate intre timp?Eu stiu, poate cea blestemata e in alta parte"
  Nu isi aducea aminte nici un blestem sau vraja care sa vina de hac unor armuri atat de vechi.

• Ramasese putin confuza in urma spuselor celor doi - de ce ea nu stia despre blestemul respectiv? Nu auzise in viata ei povestea cu armura si sufletul bantuit. De obicei nu credea in asemenea lucruri, dar acum parca ceva se schimbase. Stia undeva in interiorul sau ca erau in pericol - sau mai bine spus, simtea asta. Dar nu voia sa plece inainte sa rezolve misterul. Se gandi pret de cateva clipe cum ar fi fost daca ea ar fi trebuit sa ramana prizoniera intr-o armura pentru o suta de ani. Probabil infricosator; ar fi luat-o razna. Ura spatiile mici si inchise.
  
  Incuiatii o numisera claustrofoba; si totusi, nu avea probleme intotdeauna. Dar cand se panica si era prinsa intr-o incapere ingusta, lucrurile o luau razna rau de tot. Avea noroc insa ca nu se intampla prea des.
  
  Isi ridica privirile de pe podeaua prafuita si ofta incet; incepea sa se simta foarte ciudat.
  "-Deci sufletul acela trebuie sa fie eliberat, iar altul sa-i ia locul" sopti ea, cu glasul scazut.