Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului / Padurea Interzisa

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 8 Next »

/ Full moon.

• Blaine, încã îmbrãcat cu hainele pe care le avusese la petrecere, pentru cã nu prea avusese ocazia sã ºi le schimbe - trebuia sã fie cu vreo douã ore în pãdure înainte de lunã nouã pentru a gãsi un loc unde nimeni, absolut nimeni nu l-ar gãsi ºi în acel fel nu avea sã rãneascã pe nimeni -, întârziase ºi nu reuºise sã ajungã decât cu vreo o orã înainte ca luna sã rãsarã. Gâfâind, strãbãtu distanþa dintre castel, transformându-se la un moment dat în forma sa de Animag, un lup negru, ºi se uitã la ferestre. Pentru câteva secunde i se pãru cã vede pe cineva, dar scuturã puþin din cap ºi îºi coborî urechile puþin, alergând înspre Pãdure. Când ajunse la adãpostul copacilor, nu se opri, ci continuã.
  
  Gãsi un luminiº, dar era prea aproape de intrarea în pãdure ºi era plin de zãpadã. Lãsând urme adânci în timp ce alerga cãtre partea opusã intrãrii în pãdure, prinse un miros nefamiliar ºi se grãbi înspre acel loc. Trase cu putere aer în piept ºi fu din nou un om, privind în jur. Era într-un luminiº înconjurat de copaci groºi ºi dupã cum i se pãrea lui Blaine, nu era aproape de castel. Privi cerul printre crengile groase ºi vãzu cã era roºu, norii fiind portocalii, ºi îºi dãdu seama cã mai avea cel mult cincizeci de minute pânã când luna avea sã rãsarã. κi dãdu jos puloverul gri, îl puse la baza unui copac, pe zãpadã, la fel ca ºi cravata. Oricum, nu prea avea rost sã facã acel lucru, dar nu se putea abþine.
  
  Începu sã meargã de la un copac la altul, încercând sã se calmeze, respirând greoi. Trebuia doar sã se calmeze ca întotdeauna, dar nu putea. Avea impresia cã va fi descoperit ºi cã... scuturã din cap. Nu vroia sã se gândeascã la acel lucru. Inima îi bãtea cu putere când se ghemui la baza copacului unde îºi aruncase puloverul, privind cerul, fãrã ca, de fapt, sã-l vadã. Privea în gol, luândguri mari de aer, calmându-se puþin. κi lãsã capul în mâini ºi îºi închise ochii, gândindu-se la ceva, orice, dar nu la faptul cã avea sã fie în câteva zeci de minute ceva ce toatã lumea ura, ºi îºi spuse sieºi pe un ton jos:
  
  - Totul o sã fie bine, noaptea o sã treacã repede, pentru numele bãrbii sfinte a lui Merlin, calmeazã-te, Blaine...

Mi-am tinut respiratia cand se uitase la mine, de departe.
' Nu!' mi-am impus in minte.
L-am lasat sa se departeze, timp in care gandurile mele erau subrede. Oscilam. Nu stiam ce era mai bine de facut. Avea nevoie sa fie singur sau trebuia sa fie cineva acolo?
Nu conteaza, el este pana la urma prietenul meu. Prietenii se ajuta.
Am inceput sa alerg in Padure, dar era intuneric si ma impiedicam des. Norocul meu ca aveam balerini! Rochia ma incomoda, imi limita miscarile, dar ignoram faptul cu desavarsire.
" - Totul o sã fie bine, noaptea o sã treacã repede, pentru numele bãrbii sfinte a lui Merlin, calmeazã-te, Blaine... " se auzi glasul sau de undeva din fata.
Am continuat sa merg, de data asta cu grija, cautand din priviri si orientandu-ma dupa ecoul vocii sale.
M-am oprit, rezemandu-ma cu umarul de un copac. Nu imi dadeam seama ce era acea umbra, dar am presupus ca era Blaine. Am privit pur si simplu, fara sa spun ceva.

• Blaine continuã sã vorbeascã încet cu sine, dar tresãri brusc ºi sãri în picioare, scoþându-ºi bagheta ºi lipindu-se de trunchiul copacului. Brusc, sãri însprem dreapta ºi aþinti bagheta cãtre persoana din umbrã, dar clipi ºi o lãsã în jos când vãzu cã era Ema. Zâmbi ºi îºi vârî bagheta în buzunarul pantalonilor, apoi fãcu o miºcare înspre fata de la Ochi-de-ªoim, dar se dãdu înapoi aproape imediat, scuturând din cap aproape violent ºi ridicându-ºi mâinile.
  
  - Trebuie sã pleci, spuse el cu o voce rãguºitã în timp ce se încrunta, uitându-se la cerul aproape întunecat, înainte sã... sã... se întrerupse ºi se rezemã de copac, clipind. Ce sã-i spunã? Înainte sã se transforme într-un vârcolac tâmpit ºi s-o atace?
  
  Se încruntã ºi se uitã din nou la cer, tremurând când vântul trecu prin luminiº. Avea sã fie noapte deplinã în cel mult zece minute. Trebuia sã o scoatã pe Ema din pãdure, sã o salveze de el însuºi, apoi sã se întoarcã ºi sã fie un idiot de vârcolac, un demon tâmpit sub lunã nouã ºi sã... sã... sã încerce sã nu fugã din luminiº, sã se controleze. Niciodatã nu reuºise, dar întotdeauna îºi spusese acel lucru, cã avea sã se controleze ºi sã nu atace pe nimeni. Înghiþi în sec ºi se dãdu câþiva paºi în spate, în mijlocul luminiºului, sau undeva pe aproape.
  
  - Trebuie sã pleci, serios, înainte sã... se întrerupse din nou, dar continuã, înainte ca luna sã ajungã în dreptul luminiºului... pãdurii...

Doar il priveam cu ochii mari, incapabila sa zambesc.
" - Stim amandoi ca asa ceva nu se va intampla" i-am spus calma.
Am facut un pas sigur spre el.
" - Stiu ca mi-ai spune ca esti bine daca te voi intreba. Dar stiu si ca ar fi o minciuna, asa ca raman aici."
Inca doi pasi.
" - Sunt aici sa te ajut. Stii ca poti avea incredere in mine. Nu te voi rani"
Poalele rochiei mi se lipisera de glezne, ude din cauza zapezii ce se topise de pe ele. M-am indreptat spre cel mai apropiat copac si m-am asezat la baza lui.
" - Stii ca nu te voi rani" am repetat ideea, privindu-l fix.
I-am zambit bland, incurajator. Nu trebuia sa treaca prin toate astea singur. Trebuia sa stie asta.

• - Nu, trebuie sã pleci, trebuie... scuturã din cap ºi se uitã la cer, dar nu vãzu luna, doar stelele. Inima îi bãtea cu putere. Trebuie sã pleci. Nu vreau sã se întâmple ceva rãu ºi... ºi...
  
  Îngheþã când vãzu o luminã pe zãpadã ºi se dãdu în spate, cât mai departe de Ema, fãrã sã se uite la cer, simþind cum trupul îi este sãgetat de o durere ciudatã. κi apãsã tâmplele cu mâinile ºi se lovi cu spatele de copac, scâncind, înainte de a simþi transformarea. Simþea doar durere, nu putea sã-ºi dea seama cum se transforma, în ce mai ales - nu fusese niciodatã conºtient ºi nu se vãzuse ca un vârcolac - dar ºtia cã Ema trebuia sã plece, nu vroia ca ea sã-l vadã în asemenea hal sau ca el sã îi facã rãu.
  
  - Trebuie... se întrerupse, respirând greoi, scâncind în timp ce transformarea continua, dureroasã, deºi el continua sã-i reziste mental, în ciuda faptului cã nu mai arãta deloc ca ºi un om, sau aproape deloc, sã pleci, pleacã odatã!
  
  Se dãdu în spate din nou, înjurând ºi tot încercând sã nu facã nimic, sã continuã sã aibã minte ºi conºtiinþã de om, dar nu reuºea; era un vârcolac, nu un om - era un om, nu un vârcolac, nu mai ºtia nimic. Continuã sã se lupte ºi nu se dãdu bãtut, pânã când instinctele animalice îl biruirã. κi ridicã botul ºi mirosi aerul, apoi o fixã cu privirea pe Ema. Nu, nu, trebuie sã rezist, sã plec, îºi urlã el în gând ºi se dãdu înapoi, apoi începu sã alerge în direcþia opusã Emei, cât mai departe. Trebuie sã plec, sã rezist, trebuie!

Stiam cum mi se dilata pupilele in asemenea situatii. Gura mi se deschise ca si cum as fi icnit de surpriza, dar niciun sunet nu-mi parasi buzele.
Varcolacul... Nu, era gresit cuvantul. Blaine ma fixa cu privirea, ma mirosi.
Inima imi batea cu putere, pulsand sangele incarcat de frica, de nesiguranta. Instinctul ma indemna sa fug mancand pamantul. Rational, ar fi trebuit sa fac acelasi lucru. Dar a fugi nu era rational pentru mine, nu acum. Tasni in directia opusa.
Am rasuflat pe gura, realizand ca imi tinusem respiratia pana acum. Avea nevoie de ajutor. ' Ema! Concentreaza-te!' mi-am urlat in gand.
Mi-am dus o mana la frunte, cealalta la inima. Gonea prea tare, ma durea agitatia ei.
" - Nu..." am reusit sa spun.
Mi-am indreptat spatele si am inceput sa alerg dupa el.
" - Blaine!"
Nu eram suficient de rapida. Nu prin zapada si prin crengile ascunse sub aceasta. M-am lansat intr-o saritura, transformandu-ma in bufnita.
Ah! Instinctul de a fugi devenise mai puternic, acum ca simteam totul in jurul meu. Nu, trebuia sa continui. Aripile-mi bateau aerul frenetic. Aerul geros ma forta sa-mi tin ochii intredeschisi, dar nu-mi mai era frig. Eram multumita ca aveam puf!
Intr-o fuga plina de adrenalina. L-am depistat curand, iar dupa cateva secunde, ii puteam vedea silueta neclara conturandu-se in fata mea.
Am zburat mai aproape de pamant, ferindu-ma de crengi. Ori prinsesem viteza, ori incetinise el. Am vrut sa-l strig, dar se auzi doar un ciripit.

• Blaine se opri ºi se întoarse, sãrind puþin în spate când vãzu bufniþa. O expresie ciudatã îi apãru în ochi, dar brusc, sãri în sus, cu fãlcile deschise, deºi nu prinse bufniþa. La fel de brusc, scuturã din cap ºi se dãdu înapoi încet, cât de încet putea, respirând greoi. Îi era foame. Dar nu, nu era un vârcolac, era un om; un om care se uita la cer. Luna era deja la mijlocul acestuia ºi se îndrepta înspre locul unde avea sã disparã. Vârcolacul o luã din nou la fugã printre copaci, departe de bufniþã.
  
  Îi simþise mirosul, era Ema, dar bine cã nu o prinsese. Bine cã sãrise în spate ºi cã reuºise sã se controleze. Blaine, mental, se luptã cu vârcolacul, instinctele umane depãºindu-se puþin pe cele animalice; brusc, vârcolacul sãri într-o parte, apoi începu sã se zgârie, dar Blaine reuºi sã atenueze durerea. În cele câteva clipe de rãgaz în care pusese stãpânire pe propria sa minte, instinctele animale îl depãºirã ºi apoi vârcolacul se întoarse, gâfâind. Fu lovit brusc ºi, schelãlãind jalnic, se prãbuºi câþiva metri mai încolo.
  
  Salcia Bãtãuºã îl atacase, iar gândurile umane îl întoarserã din drumul cãtre castel, înapoi în pãdure. Se luptase cu sine pentru cât, jumãtate de orã? Mai mult? Se uitã la cer, apoi continuã sã alerge cât de repede putea, departe de castel ºi de Ema. Nici nu-ºi dãdu seama când ajunse înapoi în luminiº. Luna era deja aproape de pãmânt, iar soarele pãrea gata sã rãsarã. Încã puþin, haide, haide, controleazã-te, îºi spuse ºi vârcolacul se ghemui la pãmânt, respirând greoi.
  
  Simþi brusc un alt val de durere sfâºietoare ºi fu iar un om, cu hainele sfâºiate, dar într-o condiþie destul de bunã, cu rãni adânci pe braþe, pe gât ºi pe faþã. Blaine zâmbi slab când îºi dãdu seama cã reuºise sã se controleze ºi încercã sã se ridice, dar nu reuºi decât sã facã un pas, înainte sã se prãbuºeascã în genunchi, cu mâinile în zãpadã, simþind cum sângele din rãnile de pe faþã, braþe ºi gât aluneca încet ºi vãzând cum picãturi roºiatice cãdeau în apa îngheþatã, colorând-o într-un roºu aprins.
  

ooc, scuze cã am fãcut totul rapid. >>'

' Se invarte in cerc!' am realizat cu stupoare cand ceva rapid trecu undeva in dreapta mea, la aproximativ 200 metri, facand frunzele sa tremure in cantece. M-am grabit inapoi. La cat de agitat zburasem, ar fi trebuit sa ma doara aripile. Dar nu simteam nimic... Sau poate ca nu constientizam nimic...
Unde era? Nu-l vedeam. Trebuia sa-l gasesc cat mai repede.
O raza plapanda de soare se facu vazuta pe cerul acum limpede. Zorii! Asta trebuia sa insemne sfarsitul cosmarului sau.
Ma umpleam de speranta cu fiecare bataie de inima.
Si am ajuns inapoi in luminis. M-am simtit usurata cand l-am vazut acolo. Chiar daca avea hainele distruse, ma simteam bine ca se terminase... Cel putin pentru moment.
M-am transformat, aterizand la cativa metri de el.
" - Te-am ga..." am apucat sa spun, dar cuvintele mi se oprira in gat.
Ochii priveau cu stupoare urmele de sange de pe zapada, ranile adanc brazdate pe brate, pe gat...
'Nu l-am ajutat cu nimic!' m-a pocnit gandul.
Am alergat, impiedicandu-ma si cazand. M-am ridicat si intr-o secunda am fost langa el.
" - Dumnezeule... Blaine..."
I-am luat fata in maini ca sa-i cercetez ranile. Sangele-i era cald pe degetele mele.
M-am retras, cautandu-mi cu disperare bagheta. La naiba, nu o luasem la mine. Nu o luasem la petrecere, logic ca nu o aveam acum.
Am privit o clipa cu disperare. Ce puteam sa fac? Pe cine sa chem mai repede?
" - Nu... Stai..." m-am balbait, umerii tremurandu-mi.
Mi-am sfasiat poalele rochiei. Si asa era distrusa de zapada.
" - Nu.. Nu te misca" i-am murmurat, in timp ce rupeam fasii lungi de voal.
Am inceput sa le infasor cu rapiditate peste rani. Nu era cel mai steril mod, dar trebuia sa fie de folos... nu?
Ma uram ca imi tremurau mainile. Ma incetinea acest lucru.
" - Trebuie sa te ducem in aripa spitalului... Urgent..." am soptit, in timp ce legam ultima fasa.
Restul bandajelor improvizate erau deja mult mai intunecate decat culoarea initiala. Era voal, era subtire. Sangele patrundea prin el.
" - Haide..." am incercat sa ma ridic, pentru a-l ajuta.

• O vãzu pe bufniþã transformându-se în Ema ºi încercã sã se ridice, dar genunchii îi tremurau atât de tare încât fu nevoit sã cadã înapoi pe zãpadã, scâncind puþin. O vãzu pe Ema cãzând ºi iar încercã, dar nu reuºi nici sã stea mai mult de zece secunde în picioare ºi nici sã fugã înspre ea. κi închise ochii, respirând greoi, ºi simþi cum Ema îi înfãºoarã ceva în jurul braþelor, în jurul rãnilor, ºi apoi cum îi vorbeºte ºi încearcã sã-l ridice.
  
  - Nu, murmurã Blaine, dar se ridicã cu chiu cu vai. Nu, spuse el din ºi fãcu un pas în spate, aproape cãzând din nou în zãpadã. Toatã lumea o sã afle ce sunt. Nu- nu vreau asta, o sã fiu urât ºi mai mult de unele persoane ºi... ºi... înghiþi în sec, dar nu continuã, dându-se din nou în spate ºi scuturând din cap.
  
  Trecuse de multe ori prin acest lucru, transformarea, noaptea, rãsãritul, rãnile. De tot atâtea ori reuºise sã aºtepte pânã când se închideau pe faþã, sau mãcar sângerarea se termina ºi de multe ori aºteptase sã vinã noaptea urmãtoare pentru a merge înapoi în castel. Nu vroia ca nimeni, absolut nimeni sã ºtie ce era. Era rãu cã ºtia Ema, foarte, foarte rãu, dar dacã toatã lumea din Hogwarts îºi dãdea seama era îngrozitor. Avea sã fie ignorat ºi luat în râs pentru toatã viaþa lui.
  
  Scuturã cu vlaga pe care o mai avea din cap ºi clipi, când vãzu cã rochia Emei era ruptã. Se grãbi, cât de mult putea, înspre locul în care îºi aruncase hainele ºi luã hanoracul gros, albastru-închis ºi merse înspre Ema, punându-i-l pe spate. Blaine se dãdu câþiva paºi în spate din nou, simþindu-se puþin ameþit, ºi se lovi de un copac din spatele sãu, alunecând la baza acestuia ºi ghemuindu-se acolo, murmurând:
  
  - Ar trebui sã mergi la castel, sã te schimbi, ºi apoi în Marea Salã. Ezitã. O sã fiu bine, spuse el cu un surâs vag. Oricum... nu o sã merg în veci în Aripa Spitalului... nu vreau sã se afle ce sunt ºi te rog, te implor, nu spune nimãnui.
  
  

" - Multumesc..." am murmurat cand mi-a pus hanoracul.
L-am privit un moment lung, ascultand cu atentie vorbele lui.
Stiam ce trebuia sa fac. M-am apropiat de copacul langa care statea rezemat si m-am asezat si eu in zapada, sprijinindu-mi spatele de scoarta.
" - Nu credeam ca sunt monstrozitati in spital" m-am incruntat absenta, incercand sa-l fac sa se simta mai confortabil.
Am privit siluetele negre de lemn, in timp ce lumina devenea treptat mai puternica.
" - Stai linistit. Nu-i voi spune nimanui, jur. Imi imaginez cat de dificil este si asa... dar sa mai stie si scoala! ... ... Imi pare rau pentru mai devreme... Nu m-am gandit cand am spus de spital..."
Mi-am inclinat capul, rezemandu-l de copac.
" - Presupun ca nu poti pleca de aici pana nu soseste siguranta intunericului... Cred ca o sa fie plictisitor... Deci ce facem?" mi-am intors privirea si am zambit.
Urma o clipa de liniste.
" - Fii serios!" am pufnit. " Nu vei sta aici singur. Si nici nu ma pot duce eu la castel dupa haine, deoarece sunt sigura ca vei disparea de aici. Nu ma face sa ma umflu-n pene, domnule!" am ranjit spre el, sperand din tot sufletul sa se relaxeze.
" - Si..." am continuat dupa o clipa "... presupun ca vrei sa te odihnesti dupa o asemenea noapte. Poti dormi linistit! Voi avea grija sa nu bazaie vreo insecta sau sa mai faca cineva vreun zgomot"
L-am privit iar, studiind cearcanele. Apoi m-am rezemat iar de trunchiul copacului, asteptandu-i raspunsul.