Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Marea Sala
« Previous 1 2 3 4 5 6 Next »
/ Here we go...

**Tess A. Lloyd** · 30 Mar 2011, 16:07

Incredibil!
Nu, nu putea sa fie adevarat. Totul era mult prea frumos! Ea, vrajitoare... Ea, cu o bagheta in mana, ea purtand o roba, ea purtand uniforma unei soli de care nu auzise pana de curand. Asta, intr-adevar, era incredibil. Si ea, care nu credea in povestile mamei...
Pasi pritnre doua usi mari, impunatoare,s i ajunse intr-o sala al carei candelabru imens o impresiona. Ramase langa intrare cateva secunde, pentru ca trebuia sa iasa din acea stare de uimire. Degeaba. Si-a revenit, pentru ca mai apoi mesele, statuile, tablourile si toate celelalte sa o faca sa patrunda in aceeasi stare.
Multitudinea de elevi care treceau pe langa ea fara sa se sinchiseasca o deruta. I-ar fi placut mult ca cineva sa-i fi dat o indrumare, ceva. Si i-ar fi placut sa se aseze, pentru ca statea in picioare de ceva timp, dar nu stia la care dintre cele 4 mese lungi trebuia sa stea. Era sigura ca nu la cea din capat, pentru ca acolo serveau dejunul niste persoane care nu pareau a fi elevi. Prin urmare, aceia erau profesorii ei. Nu aratau infricosator, dar nici nu te indemnau sa fii prea in largul tau langa ei.
In cele din urma, se hotara sa recurga la solutia sigura. Acea unica, singura solutie care te scoate din impas cand ai nevoie. Mereu functionase la fiecar examen, si era sigura ca nici acum nu avea sa dea gres.
"Ala... bala... por-to-ca-la..." spuse ea incetisor.

**Effy K. Dietrich** · 30 Mar 2011, 20:19

-Întârzi, întârzi! Repetă înn şoaptă alergând cât putea de repede pe holurile care păreau că nu se mai termină. Se opri în loc şi îşi dădu singură o palmă , înţelegând că se învârte în cerc. Pentru ea castelul ăsta era o altă lume prin simpla mărime uriaşă. Acasă nu avea decât un mic apartament la marginea unui oraş care ar fi putut încăpea în jumătate din castel.
Privi derutată în jur, venindu-i să urle la cât era de confuză. Noroc că auzi o discuţie între câteva persoane şi urmându-le ajunse în Marea Sală. Căscă gura privind cu ochii cât cepele mesele şi mai ales tavanul foarte asemănător cu cerul de afară. La cât era de ameţită nici nu îşi dădu seama pe unde merge,astfel având norocul de a se ciocni de o fată, dezechilibrându-se imediat.

**Tess A. Lloyd** · 31 Mar 2011, 16:49

'Asa... Gata, am ales si masuta minunata..." Se indrepta spre masa spre care o indrumase intamplarea, privind in jur la noii ei colegi. Pareau prietenosi, si ea era sigura ca va trbui sa gaseasca printre acele persoane cateva care sa se potriveasca cu caracterul ei. Rase. Isi aminti de momentul in care primise invitatia la aceasta scoala. Era atat de speriata... Isi petrecea timpul gandindu-se ca nu se va integra in noul colectiv, ca toti o vor privi ca pe ciudata fata noua... Acum, ca era la fata locului, temerile ei se ameliorasera. Nu putea sa vada totul dintr-o perspectiva atat de intunecata. Nici nu ii statea in fire sa priveasca partea goala a paharului. Ce-i drept, nici partea plina nu o vedea intotdeauna, caci mereu avea de obiectat ca nu era destula cafra, ciocolata cu lapte sau limonada in el. Eh, in fine... 'Trecem noi si peste momentul de fata noua, nu?' Sa se adreseze in gand subconstientului sau era un obicei, cu care lumea se obisnuise deja. Iar ea... Ea considera asta absolut normal. Oricine are nevoie de cateva momente de reflectie. Intrebarea care o macina era daca e mai ciudat ca vorbeste si nu se asculta, sau ca vorbeste si isi raspunde...

Simti ceva in spate, care nu o lovi foarte usor. Se intoarse, ca sa observe o fata cazand pe jos. "Ups..." Nici nu ajunsese bine in scoala si deja era un.. obstacol. Era lesne de inteles ca fata se grabise sa ajunga undeva, probabil la masa, probabilca sa nu piarda desertul, pentru ca respira putin mai greu decat era normal. 'Oare au un desert arat de bun astazi, incat merita sa risti sa-ti rupi ceva pentru el?' Ce prostie. Se gandea la desert, cand fata din fata ei era pe jos. Intinse mana spre ea, vrand sa o ajute sa se ridice. Macar atat putea sa faca, daca tot ii statuse in cale. 'Ce nesimtire din partea mea... Trebuia sa ma asez mai repede.'

Era macinata de regrete, pentru ca nu dorea sa-si faca inamici inca din primele zile in castel. "Scuze... Ai cazut din cauza mea?" intreba ea, cu o voce mica care nu ii era caracteristica. De obicei avea o gura mare, si nu se oprea niciodata din vorbit. Dar emotiile... emotiile si parerile de rau pot inchide si cea mai mare gura. "Te-ai lovit tare?" Inca de mica fusese inspaimantata de durere. Incerca mereu sa evite toate lucrurile periculoase, cum ar fi cataraturile pe pietre, pe modile sau sariturile sau alergarile pe terenuri dure. Detesta ideea de lovitura, de vanataie... Sia cum, cand acestea ar fi putut fi cauzate chiar de ea... Groaznic.

**Effy K. Dietrich** · 31 Mar 2011, 17:17

Doamne! Cât de ameţită putea să fie! Nici nu ajunsese bine că deja ajungea să creeze probleme. Bine că măcar acum nu era ceva grav, doar o căzătură mică. De obicei ieşea rău...Detenţie, părinţii chemaţi la şcoală sau nu ştiu ce pedepse absurd de exigente pentru o mică neînţelegere.
Fata de care se lovise îi întinsese mâna vrând să o ajute . Elizabeth o prinse uşor de mână reuşind să se restabilească pe cele două picioare, care parcă erau de gumă . Adică se obişnuise să fie o împiedicată, dar uneori devenea enervant, mai ales când făcea persoanele din jurul ei să se simtă prost.
,,-Nu am căzut din cauza ta, am căzut din cauza faptului că sunt o împiedicată. Sincer îmi pare rău că te-am lovit. " Reuşi să spună totul dintr-o suflare. Zâmbi amuzată de propria grabă şi inspiră adânc aer în piept pentru a se calma.
,,Nu, nu m-am lovit tare." Îi răspunse în cele din urmă la a doua întrebare .

**Tess A. Lloyd** · 01 Apr 2011, 16:24

Senzatia aceea de vinovatie care izvoraste din inocenta si totodata, din dorinta de a fi apreciat, ii inunda corpul. Fiecare neuron pe care-l avea se concentra pe cum poate sa faca ca incidentul sa fie uitat. Ah, dorinta asta de a fi acceptat... Transforma persoanele in altele, atat de diferite. Cate inocenta era in sufletul ei... Inocenta cat pentru o viata intreaga. 'Bun.. deci, cand iti ceri iertare, trebuie sa ai trei parti...' Mama ei o invatase, de cand era mica, cum sa procedeze atunci cand isi cere scuze, astfel incat sa faca persoana fata de care a gresit sa-si dea seama ca ii parre rau. 'Unu... Imi cer scuze...' Bun. Facuse asta. Bifa pe lista imaginara primul dintre cei trei pasi. Cu siguranta ca fusese un copil foarte ascultator cand era mica. Isi amintea mereu cuvintele parintilor. Bine, nu mereu. Doar cand se chinuia, indemnata de astfel de senzatii. Bine, nici nu le asculta mereu, dar asta nu conteaza. 'Doi... A fost vina mea. Asa. Am facut si asta. Mama ar fi fost cu singuranta mandra de ea. Paradoxal, nu prea pune accent pe parerea celorlalti despre ea. Ce conflict al sentimentelor se pretrecea in sufletul ei... Cu siguranta, daca cineva i-ar fi descris mintea si ar fi privit inauntru asa cum privesti printr-o fereastra s-ar fi mirat ca rezista unei asemenea efuziuni a caracterului. Cati oameni si-ar putea inchipui ca asemenea trasaturi contradictorii pot exista in aceeasi persoana? Totul era din vina emotiilor. Da. Scuza perfecta. '... si trei... cum fac ca totul sa fie bine?' Bun. Asta mai avea de facut, si gata. Cu siguranta merita apoi o prajiturica, pentru ca fusese fetita cuminte si invatase lectia.

'Wow...' Tocmai aflase ca ea nu fusese de vina pentru nimic. Da. Respira adanc, eliminand ingrijorarea de oriunde ar fi existat ea. Degeaba repetase lectia, nu avea cum sa o puna in practica. Ei.. nu-i nimic. Se mai gasesc momente. "Nu, nu m-ai lovit. Uite ca si interlocutoarea ei parea sa creda ceea ce crezuse ea apna cu cateva secunde in urma. Inseamna ca aceste momente sunt chiar... obisnuite. Totusi, iti dar o stare neplacuta. Nu prea ar mai fi vrut sa le aiba prea curand. nu-i placea sa se tot intrebe ce s-a intamplat cu ea... insasi. "Ma bucur ca nu te-ai lovit! Sincer, chiar se bucura sa auda asta. Desi era o oarecare contradictie in ceea ce-i spusese fata. Tocmai se ridicase de pe jos, spunand ca nu s-a lovit, dar o intreba pe ea daca patise ceva, cand ea fusese cea care o ajutase sa se ridice. 'Hm.. Cred ca mis e intampla si mie foarte des sa ma grabesc atat de tare...' Se uita spre mese, si-si aminti de faptul ca-si cautase una prin metoda deosebit de stiintifica a lasarii la voia intamplarii. Bine, nu era chair o intamplare, pentru ca sigur cineva studiase aceste silabe-cuvinte inainte sa le lanseze prin lume, spre a ajuta multitudinea de pamateni nehotarati. Era sigura ca in spatele acestor cuvinte se ascudea un inteles profund, dar pe care cei obisnuiti, ca si ea, nu-l puteau intelege. "Eu vroiam sa mananc ceva.... Daca vrei si tu... Cred ca vor aduce desetul in curand." Sigur i-ar fi facut placere sa guste din bunatatile dulci spre care se grabeau cu totti. Ce-i drept, de cand stateau acolo, mai multi elevi se ingramadisera in sala. Sigur nu putea fi alt motiv. Cine s-ar fi grabit sa ajunga la masa, daca nu ar fi fost in joc desertul? 'Oare trebuie sa stai la coada pentru el? Sau oare e doar in cantitati limitate?'

**Effy K. Dietrich** · 01 Apr 2011, 20:34

Nu se întâmplase mare lucru. Adică nu o dărâmase sau rănise, dar se simţea oarecum prost. Avea obiceiul ăsta de a-i părea rău şi a se simţi vinovată pentru o mulţime de lucruri , indiferent dacă aveau sau nu legătură cu ea. Cel mai probabil era din cauza gândirii ei ,,Dar dacă..." . Dar dacă ar fi fost mai atentă, dar dacă aş fi găsit-o eu etc. Numai propoziţii de genul acestora îi veneau în minte atunci când auzea de o întâmplare nu tocmai plăcută.
Înainte să se poată desprinde din şirul propriilor gânduri, o auzi pe fată murmurând ceva de desert şi masă. Aproape că uitase de ce venise aici şi de graba cu care pornise înspre mese. Şi când te gândeşti că fugise atâta , doar ca atunco când ajunge să uite de ce venise. Clătină din cap amuzată de ceea ce gândea. Avea obiceiul acesta de a râde de propriile idei şi gânduri, uneori chiar sentimente.
,,-Haide!" o luă de mână pe fată, trăgând-o după ea spre o masă mai din mijloc. Era sigură că aceea era masa Cercetaşilor, judecând după robele acestora. Uitându-se prin mulţime chiar văzu câteva chipuri cunoscute de la Sortare.

**Tess A. Lloyd** · (This post was last modified: 07 Apr 2011, 17:28 by Tess A. Lloyd.)

Desert. Desert. Desert. Prajituri... Tarte... Fursecuri, dulceturi, torturi, inghetate... Abia astepta sa ajunga la masa. Deja in capsorul ei se invarteau platouri cu prajituri cu ciocolata si caramel, torturi gigantice, cu fructe, cu frisca, cu fondant, cu ciocolata alba, cupe cu inghetata, cupe cu budnci si creme, ah... 'De-am ajunge mai repede la masa...'
O urma pe fata catre masa spre care mergea. Ce coincidenta, era chiar cea aleasa de ea prin cea mai sigura metoda existenta. 'Mda... Silabele astea magice nu dau niciodata gres.' Probabil ca daca nu ar fi fost cam multa lume pe acolo, ar fi inceput sa alerge, numai ca sa fie sigura ca mai apuca o prajitura. In niciun caz nu dorea sa le piarda.
Inca de mica avusese o afinitate pentru orice dulce. Era pasionata de ele. Invatase sa le prepare, invatase sa le deosebeasca pe cele fine de cele mai putin profesional preparate, sa le aprecieze pe fiecare. De fapt, in planurile ei de viitor se contura o posibila cariera de cofetar. Cu siguranta, asta i-ar fi placut foarte mult sa faca. Sa-si petreaca intreaga viata alaturi de ce iubeste mai mult. Ce poate fi mai frumos, mai... delicios? Isi amintea de expresiile parintilor si prietenilor cand ii gustau prajiturile. Si isi amintea si de ceea c esimtea cand ii vedea multumiti sau cand le primea complimentele. Asta era, intr-adevar, ceva nepretuit. Dar soarta avusese alte planuri pentru ea... O aruncase intr-o lume necunoscuta, in care aproape nimeni nu mai credea. Asta fusese doar o atentionare din partea divinitatii, care-i transmitea ca viitorul ei, ca si al omenirii, nu este gestionat de ea. Destinul e ceva mult mai presus de oameni si de intelegerea lor limitata. Nicio fiinta pamanteana nu are puterea de a-l controla, iar incercarile sunt sortite esecului. Exact asta patise si ea, si fusese fosrtata sa coboare de pe o scara spre viitor, si pusa sa urce pe alta. 'Prima treapta, acum...
Se apropie de noua ei prietena. "Hey... Cred ca nu ne-am cunoscut inca..." Intinse mana spre ea. "Eu sunt Tess. Sunt noua... Zambi, osciland intre a rade si a nu rade. "... desi cred ca ti-ai dat seama, deja." termina ea, volumul vocii ei descrescand pe masura ce vorbea. Rosi, dar foarte putin vizibil.

OOC: Scuze de intarzierea de cam o saptamana...

**Effy K. Dietrich** · 07 Apr 2011, 20:53

O scoteau din sărite spaţiile mult prea aglomerate, şi oameni prea grăbiţi ca să observe consecinţele faptelor lor. Şi prin asta se ferea la acei oameni, care în goana lor de a prinde cel mai bun loc la masă sau mai ştia ea ce desert cu ciocolată îi călcau pe alţi în picioare. Trebuia să recunoasă că uneori şi ea mai făcea gesturi ca acestea, dar oricum se întâmpla foarte rar.
Cercetă rapid întreaga masă, descoperind că majoritatea locurilor erau ocupate. Întârziase! Niciodată, indiferent cât de mult se grăbea nu reuşea să ajungă la timp acolo unde trebuia. Pe lângă asta maia avea şi acel noroc să ajungă la momentul nepotrivit în locul nepotrivit.
Se aşeză în cele din urmă undeva spre marginea mesei, uitându-se la Tess. Părea foarte absorbită de ,,perisaj", lucru care o amuza destul de mult. Îi părea o fată de treabă şi deloc arogantă, care ştia când să se retragă , dar şi când să iasă la ,,lumină". Aprecia această calitate.
Fata se prezentă , spunându-i că o chema Tess. Adora numele scurt, dar deosebite cum era şi acesta de-altfel.
,,Elizabeth. "Îşi dăduse seama că era nouă după curiozitatea ei. Îi înţelegea sentimentul acela de entuziasm . Ea era în anul III, şi nici măcar acum nu îşi putea ascunde uimirea în privinţa anumitor chestii.

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Marea Sala « Previous 1 2 3 4 5 6 Next » //  / Here we go...

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Marea Sala
« Previous 1 2 3 4 5 6 Next »
/ Here we go...