Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 4 5 6 7 8 … 16 Next »

/ Ieri,azi,maine si mereu

Cap.III

Am intrat plictisita in apartament aruncandu-mi geaca pe un scaun,iar geanta pe pat.Acolo ma aruncasem si eu pe mine insumi incercand sa privesc cerul prin tavan.Eram obosita,satula,adormita si pun pariu ca aveam o fata de drogata.Nu aveam nici un chef sa merg sa mananc ceva,desii muream de foame.
-La 17 trebuie sa fiu la garajul ala! Mi-am spus in timp ce treceam spre lumea viselor.
' ' Jummy se uita ciudat la mine incercand sa imi explice verzi si uscate,in timp ce eu priveam undeva in spatele lui.
"Si stii ca e ciudat!"Termina el incercand sa imi prinda fata in maini.
"Ce naiba?Sunt atenta!Nu trebuie sa ma ti asa!"Am inceput eu sa ma matai ca o idioata in timp ce imi scuturam capul la fel ca si un caine plin de purici.
Baiatul incepu sa rada si sa ii atraga atentia Ellyanei printr-un semn ciudat.Zici ca eram prin Vietnam.Asteptam sa isi scoata o mitraliera din buzunarul minuscul al portofelului si sa incepeapa sa caute bombe,daca nu...sa le dezamorseze.
Robb se aseza langa mine,brancindu-ma pentru ai face loc iubitei lui.Nu mai...sa nu va ganditi ca,gayul are prietena.Era vorba de acustica lui.
Imi zambi in coltul gurii si incepu sa cante ceva foarte familiar.La un moment dat incepusem sa ma intreb cum de o acustica poate scoate sunete de electrica,iar vocea lui seamana cu a lui....Marco Hietala? o.O ' '
Am deschis cu greu ochii,incepand sa caut telefonul care imi canta exact la ureche.
-Unde arde?
-Te si omor!Ai zis ca vi!
-Paiiii...unde sunteti?
-La pizzerie...am terminat!
-Ok...vin in cinci minute!Nu va miscati!
O,da...acum trebuiau sa stea nemiscati pana as fi coborat eu jos si as fi fugit la...care pizzerie?
M-am urcat intr-un taxi si am inceput sa merg spre localul de langa liceu...era locul lor preferat.
-Alo...la ce pizzerie sunteti?
-Pai aia de langa blocul tau...la stanga.
Mi-am intors ochii peste cap nepasatoare si i-am facut semn soferului sa opreasca masina.Am coborat putin ametita in timp ce imi bagam restul in buzunar,si am urmarit vehiculul galben in timp ce se indeparta.
-La naiba!Eu cu ce mai merg? Am intrebat eu enervata de propriami prostie,incercand sa ajung masina din alergat.
De treaba sofer...a oprit exact cand eu fugeam cel mai tare.Ma mir ca nu m-am facut placinta la izbitura.
Am urcat in masina spunand:
-Puteti sa ma duceti pana...cum se numea blocul in care stateam?
Mi-am strans ochii plina de rusine,dar totusi am continuat:
-Pana...la locul de unde m-ati luat?
Barbatul pufni intr-un ras isteric,dupa care porni cu viteza spre amara mea casa.
-Unde naiba esti?
Vocea Ellyanei rasuna chiar mai tare decat melodiile alea pe care le ascultam pe telefon.Mda...difuzorul isi revenize.Trebuia sa imi notez asta undeva,sa ii multumesc blondei salvatoare.
-Acum vin cu un taxi!
-Ce nai...taxi?Ai nevoie de o targa taxi care sa te coboare?Alooo...s-au inventat lifturile!
Si a inchis.
Pufnind amuzata,am deschis portiera si am iesit afara impiedicandu-ma de un bob de nisip.O,da...si restul i l-am dat omului astuia.Defapt erau banii mei de pizza,dar nu conteaza.
Am pornit plictisita spre dreapta,mirandu-ma de priceperea taximetristului.Unde ii zici sa te lase,acolo te lasa...foarte interesant.
-Inca am si incojurat!
M-am uitat in stanga si in dreapta...dar...iar uitasem.Pe unde au zis astia de pizzerie?M-am mai uitat o data,iar de data asta l-am vazut pe Robbert care fuma undeva la vreo cinci metrii de o usa.O,da...era un local de nefumatori.
Am pornit grabita spre el,dar telefonul incepuse din nou sa imi vibreze in buzunar.
-Ce nai...Crissie? Am intrebat eu recunoscand datele de contact. "Da?"
-Kelly...tu esti?
-Da...si tu esti Crissie,nu?
-Bine...nu glumii!
-Ce naiba? Imi cerea cumva sa nu glumesc?Nu mai vorbisem cu ea de secole...cum naiba sa nu zic nimic?Mda...aproape tot ce zic era gluma.
-Leo a murit! Am ramas pe loc.Nu puteam sa gandesc...nu mai puteam sa fac nici un pas,si nici macar sa spun vreun cuvant.Pentru prima oara de la moartea tatalui meu...simteam cum totul se prabuseste in jurul meu si simteam cum dare fierbinti imi curg pe fata,si nici macar nu aveau de gand sa se opreasca.Imi gasisem cu privirea un punct fix,dar nici macar nu il vedeam...nu ma miscam si parca nu puteam sa percep ceea ce se intampla.Cineva tipa la mine...dar nu stiam daca e vocea din capul meu sau cineva de pe strada.
Am simtit o mana in jurul taliei mele,iar in scrut timp m-am trezit trasa si izbita de un perete.
-Tu chiar vrei sa mori?
Era...Josh! Ce naiba vroia?
-Te-ai oprit exact in mijlocul drumului! Adauga acesta si isi lua incet mana.
Eu tot nu puteam sa spun nimic.L-am privit pret de cateva secunde,dupa care m-am uitat intr-o parte.Robb alerga foarte uimit si ingrijorat spre noi.In urmatoarea clipa m-am desprins de perete,am facut doi pasi in fata si l-am imbratisat,lucru care il uimise.Fara sa vreau,am inceput sa plang si sa imi infasor bratele in jurul gatului si sa strang tot mai tare.Simteam cum ma cuprinde si incepupe sa imi mangaie capul...desii habar nu avea ce se petrece.
-Hei,hei,hei...ce s-a intamplat? Ma intreba frateste,sau chiar cum facea tata.
Nu vazusem niciodata partea asta din Robbert.Asta fiindca niciodata nu i-am sarit in brate si nu am inceput sa plang.Dar pentru baiatul neinteresat,nepasator si care nu prea punea pret pe sentimente...o reactie ca aceasta era ceva ce pur si simplu ma uimea...dar ce e drept nici nu il cunosteam cum trebuie.
Si nici acum nu inteleg de ce i-am sarit lui in brate si de ce am uitat de tot.Am inceput sa plang,cu toate ca ma putea vedea toata lumea...dar chiar nu ma interesa.Aveam intiparit in minte un singur subiect,pe care nu mi-l l-am putut scoate niciodata.Era o trauma pentru mine sa aflu ca cel mai bun prieten al meu...cel care ii tinuse locul fratelui meu...nu mai era acolo unde aveam nevoie de el sau in primul rand la teatru...unde se juca scena: "Problemele si viata mea".Pur si simplu nu puteam sa cred si nici sa imi imaginez ca el nu va mai fi niciodata in viata mea.Defapt nu vroiam sa cred...asta nu se putea intampla.Eram prea libera ca sa fiu legata la ochi ca sa nu il mai pot vedea niciodata.
Am inchis sacadat ochii.Nu mai puteam...simteam ca ma sufoc.
-Heiiiii! Incerca Robb sa ma trezeasca cu un ton foarte caml si afectuos.Insa nu primii nici un raspuns. Haide ca te duc acasa! Adauga,dupa care ma lua de mana si de talie.
Parca eram vreo bolnava,sau vreo internata la spitalul de nebuni.Aveam urme negre de la rimelul imbibat cu lacrimi,nu puteam sa spun nimic...priveam in gol,iar inima imi batea din ce in ce mai incet.

Ma aflam pe canapeaua din sufragerie,dar totusi inca nu puteam sa imi stapanesc tremurul mainilor si nu puteam sa exprin nimic.Eram socata...nu puteam sa raspund la nici o intrebare pe care mi-o adresau Robbert sau mama.Nu aveam puterea sa vorbesc...dapoi sa le dau raspunsuri kilometrice,dar si pe intelesul lor.
Mama era in hol...vorbea la telefon,cand am vazut ca toata expresia fetei i se schimba si isi pune mana la gura ca sa isi opreasca un sunet de uimire.Venii la mine si ma stranse la pieptul ei.Atunci parca mi-am revenit...dar lacrimile ma navalira din nou.De data asta puteam sa gandesc,puteam sa imi exprim sentimentele oricum,si aveam vointa...imi venea sa tip,sa sparg sau sa lovesc ceva.Baiatul inca statea langa mine si ma privea cu mila...sau cel putin vroia sa para ca ii pare rau pentru mine si ca ma sustine...vroia sa arate ca si el trecuse prin asa ceva.Cu siguranta aflase despre ce era vorba...si cu siguranta prefera sa stea cu mine ca sa nu mai ies afara si sa ma pun in mijlocul drumului...sa joc Remi...sau stiu eu...ma credea in stare de orice la momentul de fata.
-Mama...am murmurat eu.Era primul cuvant in cea ora...si nici ala rostit cum trebuie.
Mama se intoarse spre mine si ma privii cu expresie gen: "Da...spune...te ascult"
-Vreau...sa mergem in Boston...macar pentru doua zile.Vreau sa fiu acolo!
-Nu...nu se poate...eu n pot sa imi las munca,iar tu...scoala...si...e mult de mers,iar noi...
-Iar noi nimic...Leonnard mi-a fost cel mai bun prieten,cred ca artrebui sa merg la inmormantare macar...daca nu am reusit sa il vad in viata
-O sa iti faci singura rau
-Si?Crezi ca ma intereseaza...vreau sa merg!
-Dar nu vei merge!
Si pleca la bucatarie.
Momentul acela...in care simteam ca mama ma intelege...se terminase brusc,ca eu sa imi pot da seama ca munca era mai importanta pentru ea.Am suspinat,am inchis ochii si mi-am lasat capul sa cada intr-o parte,fara sa stiu ca urma sa se tot duca pana pe podea.Dar asta nu se intamplase...fiindca Robbert ma prinse la timp si ma trase pe parte lui,astfel incat capul meu sa ii cada pe umar.Din nou ochii mi se umezira,si simteam cum lacrimile cad direct pe camasa lui,dar acesta nu zicea nimic.Defapt nu stia ce sa zica sau cu ce sa ma aline.Insa nu stia ca ma ajuta doar fiindca era acolo...doar ma ajutasera...sa nu imi sparg capul.
Ma uitam fix la paharul de cristal de pe masa,pe jumatate plin cu apa.
-Robbert...am spus eu nemiscandu-mi privirea.
-Hm? tresarii
-Mama ta lucreaza la aeroport...nu?
-Mda...
-Imi faci rost de un bilet dus-intors de trei zile,spre Boston?Cat zici...atat iti dau pe el.
Se indrepta de spate,iar eu mi-am luat greutatea de pe el.Se uita la mine...stiam asta.Ma credea o zurlie care isi doarea sa primeasca nu orice pret ceea ce isi dorea.Si asta eram!Imi doream sa merg in Boston...si nimic nu ma putea oprii.Mi-am rotit privirea prin camera si mi-am oprit-o pe el.Acesta suspina adanc,si dadu din cap...afirmativ.