Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului / Stadionul de Vajthat

1 2 Next »

/ In a completely sane world, madness is the only freedom!

Își privește cărțile aranjate pe măsuța din camera sa și își așează roba mai bine pe umeri. Trage aer adânc în piept iar după ce-și pune bagheta într-un buzunar pe interiorul robei, iese cu pași sprinteni din dormitoare. Nu știa unde și cum avea să-și înceapă ziua, lucrurile pentru el se întâmplau ceva mai diferit decât normal pe zi ce trecea. Surâde la aceste gânduri iar după ce își salută câțiva colegi din grupul său, pășește afară, pe iarba verde și moale, lăsând ca razele soarelui să se joace sprintene pe chipul lui.
Privește pentru un moment în jur și brusc, își aduce aminte că ar mai trebui să exerseze în legătură cu zborul pe mătură. Nu că nu se pricepea la așa ceva, dar susținea ideea că repetiția este mama învățăturii. Face rapid o vrajă pentru a-și aduce iubita mătură Nimbus 2001 și pășește calm către centrul stadionului, avea în sfârșit timp liber pentru așa ceva în afara faptului că trebuie să se apuce de învățat pentru ora de Ierbologie. Își ridică privirea către cer, fiind o dimineață chiar frumoasă pentru a mai exersa puțin. Lasă orice gând la o parte, urcându-se pe obiectul respectiv și numai cât ai clipi din ochi, Damien se dezlipește de sol, fiind la câțiva metri buni în aer.

• Îşi clatină capul într-o parte, parcă nesigură şi îşi ridică mâna, trecând-o peste materialul aspru al insignei. Zâmbeşte , mai sinceră şi mai fericită decât fusese în oricare dintre lunile ce tocmai trecuseră, apoi se depărtează de obiectul din sticlă. Avea nevoie să simtă totul, tot ce era legat de Hogwarts, . Îi era teamă că se va trezi dimineaţa următoare , din nou singură, cu obrajii îmbujoraţi şi umezi pe podeaua casei sale din Peştera lui Godric. Nu îi venea să creadă că se întorsese.
  
  Privi pe fereastră şi simţi cum un entuziasm copilăresc o cuprinde. Ochii cercetează fiecare amănunt al domeniilor atât de dragi ei, şi , înainte să-şi dea seama cobora deja scările din marmură şi trecea de Tabloul Doamnei Grase. Avuseseră disputele lor înainte, însă ar fi minţit cu neruşinare dacă ar fi spus că nu se bucura s-o vadă. Zâmbetul pe care femeia din tablou i-l oferi o asigură că sentimentul este reciproc.
  
  Paşii o purtară prin mulţimea de elevi agitaţi , zgomotoşi , fără o direcţie anume şi se trezi adesea oprindu-se în mijlocul lor, întrebându-se pe sine unde mergea. Uneori cerceta cu atenţie chipurile celor din jur şi se descuraja. Aproape că nu recunoştea pe nimeni. De aceea, la numai câteva minute după ce ieşise, simţi nevoia să fie singură. Terenul de Vajhat , în acel moment al zilei gol, îi sări imediat în ochi. Porni înspre acesta cu paşi înceţi, nesiguri, iar când ajunse se trânti direct pe iarbă. Oftează şi îşi ridică privirea înspre cer, urmărind calmă singura mătură din apropiere.

OOC: Hope you don't mind :3

Zâmbește tare mulțumit de ceea ce reușise până acum, se păstra calm, lucid pentru câteva momente. Privește în zare și începe să se bucure de întreg peisajul care se întindea în fața ochilor lui; pentru un moment ar fi spus că visează și că trăiește într-o altă lume - ceea ce era și adevărat, însă i se părea mai ceva decât frumos. Cel puțin, acea lume îl făcea să uite de probleme și de ceea ce-l apasă în unele momente, lucru pentru care ar fi fost recunoscător pentru acest fapt.
Inspiră aerul rece adânc în piept și coboară irișii cafenii în josul Stadionului. Zâmbește jucăuș în colțul gurii, direcția sa fiind către locurile unde se situau de obicei suporterii. Coboară cu viteză, lăsând ca vântul să se joace în fel și chip prin părul său, plăcându-i nespus de mult acea senzație mai ales dimineața. Ar fi dat impresia că nu știe ce face și că și-a pierdut controlul, însă lucrurile nu erau chiar așa; la nici un metru distanță între el și stadion, își redirecționează drumul, fiind aproape de iarba deasă și moale cu câțiva centimetri. Unii l-ar fi considerat nebun, ceea ce era familiarizat cu acest termen și nici că-l deranja în vreun fel sau altul. Damien urcă din nou în aer, fiind de-acum cu susul în jos, vrând pe de o parte să se și distreze, căci nu dorea ca exercițiul să fie doar serios, tinzând către plictisitor.
După câteva momente în care consideră că totul trebuie să ia sfârșit, Christopher se hotărăște să ajungă cu picioarele pe pământ, la propriu vorbind. Zâmbește larg și vesel, ceva specific lui, și își trece mâna peste față, inclusiv ciufulindu-și părul și să-și muște buza inferioară - gest care nu lipsea mai niciodată din comportamentul său.


OOC: Dar n-am de ce să mă supăr ><

• Îşi strânge picioarele la piept şi închide ochii, bucurându-se de liniştea ce o înconjura. În depărtare putea auzi glasurile vesele şi râsetele elevilor, însă acestea păreau mult prea depărtate pentru a o deranja. Trage aer în piept , plămânii fiindu-i inundaţi de răcoarea din jur, şi , involuntar, zâmbeşte . În tot acest timp cât fusese plecată uitase cât de liniştitoare sunt aceste momente de singurătate, când simţi că nimic nu te poate atinge. Hogwarts avea în general acest efect asupra ei, o făcea să se simtă protejată. Doar era casa ei, singura adevărată.
  
  Îşi deschide brusc ochii atunci când aude un vuiet de aproape, iar irişii săi safirii cercetară imediat agitaţi terenul. Sări instantaneu în picioare, dezechilibrându-se uşor, însă reuşi să rămână în poziţie verticală. Se uită cu atenţie, parcă şi îngrijoarare, la mătura care plonjase spectaculos înspre pământ . Oricine era, ar fi putut spune că este un nebun. Se certă , însă, imediat în minte, aducându-şi aminte că nebunia este relativă şi că nu este cea mai în măsură să judece.
  Îl urmări pe elev până ce coborî pe pământ, apoi îl cercetă cu atenţie. Din fericire, nu părea să fii păţit ceva. Effy oftă adânc şi îşi mută privirea în altă parte. Nu voia ca persoana respectivă să creadă că o urmăreşte. Îşi dă buclele de un şaten deschis, şi aşa răvăşite, de pe faţa palidă şi se aşează înapoi de iarbă.

Calcă atent pe iarba deasă și moale, zâmbetul jucăuș încă fiind prezent pe chipul său palid.
- În sfârșit! rostește mulțumit Damien, răsuflând totodată ușurat și întinde brațele în aer. Iubea să facă asta ori de câte ori i se ivea ocazia și sentiment mai superb ca acesta, în opinia lui, nu găsea. Se lasă ușor pe spate, fără să-i mai pese de consecințe și privește visător în acele clipe de liniște, cerul atât de albastru și norii albi și pufoși. Gândurile sale se amestecau una cu alta, fără să aibă un rezultat, fără să-i aibă un sfârșit și fără să aibă un anume sens - dorea să se detașeze de tot, dacă avea șansa. Trage aer adânc în piept și se ridică ușor în coate, irișii cafenii rotindu-se de jur-împrejurul Stadionului. Se opresc imediat asupra unei prezențe feminine, iar Damien zâmbește dulce în colțul gurii, luând poziția turcească pe iarba verde. Părea un copilaș de câțiva anișor în acele momente, dar nu-l mai interesa cum arăta și ceea ce dădea impresia.
- Bună dimineața! salută plin de voioșie, ceva ce era într-adevăr era surprinzător la Damien Christopher, căci din cauza problemelor sale personale era în mare parte un tip serios, tăcut și mereu analizând persoanele și situația, în amănunt.

OOC: îmi pare atât de rău că nu am mai postat de atâta vreme x_x promit să mă revanșez..