Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Trofeelor

1 2 3 Next »

/ Ohne zuckerzusatz.

Fara adaugari irelevante,fara ieftine ascunzisuri. Fara zahar, fara indulcitori de niciun fel. De ce nu puteau sa fie lucrurile astfel? Banala intrebare, caci totul are la mijloc slabiciunea. Slabiciunea umana. Trebuia sa existe mult zahar, mult fals, mult kitsch, plastic, improvizatie, orice ca sa para totul sa sune bine. De ce? Pentru ca adevarul doare. Ce scuza groaznic de perfida. Ca intreaga viata a oamenilor, in general...perfida,perfida, de mii de ori perfida.

Cat mai mult zahar insemna sa fii placut de cel de langa tine. Nimeni nu-ti apreciaza sinceritatea. Nu. Toti sunt mai receptivi, mai calzi cu tine, se incred mai mult in tine daca le afisezi un zambet dulceag...nu...dureros de DULCE si le adresezi vorbe frumoase si pompoase referitoare la calitatile lor sublime, in realitate inexistente. Astfel stau lucrurile. Nu putem decat sa ne privim in oglinda si sa ne intrebam care ar fi decizia corecta: sa fim placuti de cei din jur sau sa fim sinceri? Sa fim placuti de niste monstri ai superficialitatii, niste penibili si banali indivizi ce se considera speciali (poate doar prin prostie), sau sa le spunem in fata, pe sleau, totul, cu riscul unei eventuale palme/dispute interminabile? Ei, decizii,decizii.

Majoritatea abordeaza prima varianta. De ce? Fiindca e cea mai simpla si fiindca si ei sunt tot la fel, au aceleasi asteptari, si mai au si pretentia stupida de a fi considerati diferiti, cand sunt trasi la indigo dupa milioane de alti oameni. Lumea era o adunatura de clone slabe si proaste...

Stranii ganduri pentru cineva aflat intr-o sala a trofeelor. Incerca sa capete ganduri admirative, insa nu putea sa se abtina sa nu fiarba putin de nervi, amintindu-si de cruda realitate, de lumea in care se vedea nevoit sa traiasca. Stranse putin din pumn in fata unei diplome, incercand sa se concentreze pe ce scria pe aceasta..
ooc: aylee.

Trecea de pe un coridor pe altul, de pe o scara pe alta de parca ar fi fost hipnotizata. Nu se uita nici in fata, nici in stanga nici in dreapta. Doar in gol. Ura bobocii. Ii ura pe cei mici care nu stiu sa arate respect celor care e mai mare decat ei. Stia ca nici ea nu e perfecta. Era constienta de asta. Dar incerca sa pastreze totusi respectul. Era unul dintre lucrurile care o definea. Nebunia, schimbarile rapide de stare si respectul. Nu respectul fata de lucruri sau de munca altiua. Acela ii cam lipsea. Dar respectul pentru cei mai mari decat ea. Pe acela incerca sa il pastreze. Ii ura pe pici. Pe unii ii linguseau, umplandu-si vorbele de zahar si miere, in incercarea lor patetica de a le indulci, iar cu altii isi foloseau doar cuvintele acre.
Simtea nevoia... Nici nu era sigura de ce simtea nevoia. Vroia sa fie singura si totusi inconjurata de oameni. Stia. Avea sa se duca in Sala Trofeelor. acea camera era pentru ea ca terapia cu socuri electrice pentru nebuni. Nu numai ca nu o ajuta cu nimic, chiar ii facea rau, dar nu se putea abtine sa nu simta iar si iar. Ii placea sa stea in centrul camerei plina de trofee si diplome. Se simtea atat de mica si de slaba in comparatie cu toatee premiile de pe pereti. Atat de nesemnificativa. Iar in momentul cand iesie dintre diplome si cupe, inapoi intre ceilalti oameni fara valoare, avea un sitamant bun. Stia ca nu era normal. Statul in acea camera doar pentru a se simti mai bine cand iese nu era altceva decat inca o lingurita de zahar in ceaiul deja mult prea dulce al vietii. Ura asta si totusi, era greu sa te abtii.
Ajunse in sfarsit la sala trofeelor. Isi trecu odata mana prin parul care ii era legat intr-o coada sus la spate. Ii placea ca pana si asa ii ajungea pana la brau... Cand sa intre vazu un adult inauntru care se uita foarte atent la o diploma. Raven se aproprie si se uita si ea la diploma. Incepea sa isi dea seama de ce nu prea se descurca baiatul cu aceasta.
-Ma scuzati. Nu doresc sa va deranjez, dar daca nu stiti reptomita nu veti reusi sa cititi aceasta diploma.
Barbatul se uita la ea de parca nu se astepta sa o vada acolo. Probabil asa si era, paruse foarte absorbit in gandurile sale. Ii paruse rau ca il intrerupse, dar acesta nu paru sa observe ca diploma era intr-o alta limba.
-Daca doriti, vo pot traduce eu, zise tot ea, putin rusinata. Nu era sigura ca ar fi trebuit sa ii spuna asta, dar era deja prea tarziu. 'Cati adulti umbla in ultimul timp prin scoala...' Acum tot ce ave de facut era sa vada cum reactioneaza el.

De ce sa te apropii de oameni? De ce sa faci vreun efort cat de mic pentru asta? Cand Dumnezeu au dovedit oamenii ca merita asta? Toate conflictele lor sunt orbesti, toate principiile lor urmaresc aceeasi linie - binele, cum sa le fie lor (in rare cazuri si familiei lor) bine, si acest lucru sa se implineasca prin cele mai simple si economice metode posibile.

Se enerva putin ca nu reusea sa priceapa ce scria pe acea diploma, dar privirile i se inseninara subit, iesite din ceata gandurilor. Era scrisa in Reptomita, nu putuse sa-si dea seama de asta deoarece se concentrase pe total altceva pana atunci. Cineva, o eleva, ii confirma observatia:
<<-Ma scuzati. Nu doresc sa va deranjez, dar daca nu stiti reptomita nu veti reusi sa cititi aceasta diploma.>>
"Nicio problema. Aa da, sigur, am observat si eu ca este reptomita. Hmm.." ii spuse el politicos, holbandu-se in continuare la diploma. 'Dar ce sa caute o diploma in Reptomita la Hogwarts?' se intreba in gand, mirandu-se.

<<Daca doriti, v-o pot traduce eu>>
"Chiar va rog. Cunoasteti limba din nastere sau..?" o intreba curios, intorcand capul catre ea si sagetand-o cu privirea sa de un albastru bizar.

Albastrul ochilor lui o lovi. Dar nu era momentul pentru asta acum. Totusi, nu putea sa se abtina sa nu se gandeasca la cat de colorat era Hogwartsul. Adica era sora ei si cu inca o fata cu numele cu N, parca Nath, aveau parul verde, ea avea parul negru, dar cu suvite roz din nastere, iar baiatul acesta avea ochii albastrii. De fapt, daca se gandea mai bine, el nu prea mai facea parte din Hogwarts, de vreme ce a absolvit, dar era pe aproape.
Acum ca se gandea mai bine, din nou, nu prea avea logica sa fie o diploma in reptomita acolo. Apoi isi dadu seama ca baiatul o intrebase ceva. Ii parea rau ca functioneaza atat de incet. Oare ce o intrebase? A da, reptomita.
-Da, cunosc limba din nastere. Intr-un fel. Vara asta am aflat ca de fapt eu am fost adoptata. Adica cei care m-au dat la orfelinat nu erau parintii mei adevarati. Adica... Bun. Era complicat putin. Nu prea avea rost sa ii incarce mintea saracului om cu povestea vietii ei.
-Ma scuzati. Zambi. Ideea e ca parintii mei si parintii parintilor mei si tot asa au fost Viperini. Am asta in sange. Plus de asta, nu cred ca se poate invata. Adica eu nu am auzit de nimeni care sa se nasca fara a sti reptomita si sa isi insuseasca limba pe parcurs.
El o privi ganditor, timp pe care Aylee il folosi ca sa citeasca in prealabil diploma. Ii era ciudat sa citeasca in reptomita. De fapt, era prima oara cand citea in aceasta limba. De obicei doar vorbea. Cand termina de citit o lovi un sentiment puternic. Parca ii venea sa rada, parca ar fi plans. Cat de adevarat era ce scria acolo. Adultul o observa si o privi intrebator. Viperina isi scutura capul si incerca sa zambeasca.
-Aceasta diploma se acorda nimanui, incepu ea sa citeasca cu voce tare ca raspuns la intrebarea lui nerostita. Este o diploma pentru cei pe care nu ii cunoaste nimeni. Este o diploma pentru cei pe care societatea i-a facut invizibili, in loc sa ii slaveasca. Pentru cei care au avut curajul sa spuna cu voce tare ce gandesc, chiar si stiind ca vor fi alungati cu pietre. Pentru cei care in loc sa fie vocea natiunii au ramas fara voce. Pentru cei pe care nu ii mai cunoaste nimeni, doar pentru ca urasc dulcele. Poate pentru mine, poate pentru tine, poate pentru cei de care nu ai auzit niciodata. termina ea.

<<[...] Ideea e ca parintii mei si parintii parintilor mei si tot asa au fost Viperini. Am asta in sange. Plus de asta, nu cred ca se poate invata. Adica eu nu am auzit de nimeni care sa se nasca fara a sti reptomita si sa isi insuseasca limba pe parcurs.>>
"Cred ca sunteti cu adevarat mandra, domnisoara, de a fi o viperina innascuta. Eu am citit despre cateva cazuri in care unii vrajitori au reusit sa invete reptomita. Ce-i drept, destul de putine, si pana cand si-au insusit limba cu adevarat, le-a luat mult timp si le-a fost foarte greu. Eu chiar as dori sa invat.." ii spuse cu franchete. Da, se putea invata reptomita, insa cum nu existau manuale, ci doar cateva carti extrem de vechi raspandite in intreaga lume, un profesor nativ, bun cunoscator al limbii, era necesar. Iar cum acestia nu ieseau asa usor la iveala, caci capacitateaa de a sti reptomita nu era atat de bine privita in lumea vrajitoreasca...

<<Aceasta diploma se acorda nimanui. Este o diploma pentru cei pe care nu ii cunoaste nimeni. Este o diploma pentru cei pe care societatea i-a facut invizibili, in loc sa ii slaveasca. Pentru cei care au avut curajul sa spuna cu voce tare ce gandesc, chiar si stiind ca vor fi alungati cu pietre. Pentru cei care in loc sa fie vocea natiunii au ramas fara voce. Pentru cei pe care nu ii mai cunoaste nimeni, doar pentru ca urasc dulcele. Poate pentru mine, poate pentru tine, poate pentru cei de care nu ai auzit niciodata.>>

"Vai mie, domnisoara. Multumesc frumos pentru onoarea pe care mi-ai acordat-o de a auzi aceasta melodie boema pentru urechile mele. Chiar asta scrie? Cat adevar." se holba admirativ si frapat cand la diploma, cand la fata de langa el. "Mirific. Cred ca voi trece pe la Hogwarts doar ca sa mai vizitez aceasta vie dovada ca, odata, candva, un om sau o creatura a vazut prin sticla neclara, pusa fortat de lume in fata noastra, adevarul pur. Nici nu-mi vine sa cred ca un asemenea vestigiu se afla in fata mea.."

'Ce tanar interesant...' isi zise Aylee. Ii placea la nebunie faptul ca parca nu se potrivea acolo. Ca si cum s-ar fi pierdut in timp...
-Mi se pare trist sa aud ca sunteti doar in vizita... Credeam ca locuiti in aripa destinata adultilor, prin bunavointa domnului director. Mi-ar placea sa ne mai intalnim, domnule...
Bun. O alta problema. Vorbise despre trecutul ei unui om, din cate se parea, necunoscut. Desi, pentru ea era normal. De cele mai multe ori uita chestii importante, gen, ziua de nastere a surorii ei. Ceea ce nu era prea greu... Se nascusera in aceeasi zi. Felul ei de a fi zapacit ii incurca pe oameni la inceput, dar lumea se obisnuise deja cu ea. Insa, din acelasi motiv, pentru ca era de multe ori ca si cazuta de pe alta planeta, lumea nu o lua in serios. Si de multe ori facea pe proasta. Asa ii placea ei. Se amuzau si se distrau cu prietenii cand mai spunea ceva parca desprins din bancurile cu blonde. Asa era ea. Asa era felul ei de a fi.Stia ca cei care contau pentru ea cu adevarat stiau ca nu asa era ea cu adevarat. Dar erau tot mai multi care credeau ca fata prostuta cu suvite roz era adevarata Aylee. Pentru ei, o fata care sta la biblioteca de dragul cititului si pentru ca ii plac cartile vechi, e doar o dorinta nascuta la miezul noptii, crescuta sub lumina soarelui ce rasarea, nu Raven. Si peste toate astea, nici inaltimea nu o ajuta prea mult. Un metru cincizeci si trei de centrmetri este o inaltime peste care sa treci destul de usor cu privirea.
-Aylee Raven Blest, zise intr-un final, intinzand mana. Viperini, anul patru, cincisprezece ani, adauga, doar asa, pentru orice eventualitate.
Ii placea de baiatul de langa ea. Nu neaparat de el, ci gandirea lui. Nu era sigura de ce vroia el sa invete reptomita. Iar faptul ca i se pareau fascinante familiile de Viperini... Ei bine, pentru asta nu il putea condamna. Pana sa afle ca familia ei era una dintre acestea, fusese invidioasa.Cea mai mare curiozitate a ei era cum de intrase la Viperini. Desigur, din cauza orfelinatului nu stiuse cine ii sunt parintii reali, dar nu intelegea de ce doi vrajitori pur sange si-ar fi abandonat fetita. Aflase raspunsul la intrebare.
Incepu sa inainteze de-a lungul peretelui, pana ajunse la o banca. Se aseza si il privi pe interlocutorul ei, care ramasese in picioare.
-Chestia cu "e nevoie de un profesor"... A fost o aluzie? intreba ea zambind.