Darkmark RPG Forum / King's Cross / Peronul 9 si 3/4

« Previous 1 2 3 4 5 Next »

/ La peron

Marian tocmai isi terminase micul dejuns,el stand la masa si-a spus ca azi va fi o zi foarte speciala pentru el, va merge pentru prima data la Hogwarts.Mama si tatal lui acolo s-au cunoscut tatal lui era la cercetasi iar mama, la ochi de soim.Tatal lui sa apropriat de masa si i-a spus:
-Hai fiule dute sa te imbraci,doar nu vrei sa intarzi?!spuse tatal
-Imediat tata,in 2 minute sunt gata!ii raspunse Marian tatalui sau
Nici 2 minute n-au trecut ca si a fost gata,au dus lucrurile lui in masina,si au plecat.Marian nedumerit intreaba unde e mama lui:
-Tata, dar mama unde e ?
-Din pacate fiule mama e plecata pana la bunicul tau,e bolnav.ii raspunse
Tocmai au ajuns pe peron, tatal ia aratat fiului peretele prin care trebuie sa treaca:
-Uite fiule ala e peretele,prin peretele acela trebuie sa intri ca sa ajungi la peron!
-Bine tata!
Inainte de a trece prin perete el sa uitat in jur, nu venea nimeni asta e momentul,Marian isi ia avant si:
-Aaaa......,am intrat, sunt pe peron, am intrat!!striga de bucurie!
M-ai sunt cateva minute si vine trenul,Marian este o fire sociabila,s-a dus la ....... si i-a spus;
-Buna eu sunt Marian,pe tine cum te cheama?

-Kasumi. Kasumi Mikoto. O-ai dekite ureshii desu. Primul an la Hogwarts?
-Mda. Si ce-ai spus?
-O-ai dekite...Scuze. Adica ma bucur sa te cunosc.
-Japonia?
-So desu. Watashi wa tabetai...Namika tabetai desu ka?
Marian afisa o expresie care semana cu"Iar ma iei cu de-alde Kokomoko? Nu pricep nimic"
-Ziceam daca vrei sa mananci ceva. Mama sustine ca nu trebuie sa imi iau nimic din tren si ma trimite cu mancare....
Am scos din buzunar o cutiuta.
-Biscuiti din scortisoara, caramelizati.
Am deschis cutia. Niciun biscuite nu era mai mare decat o moneda de un siclu.
-O sa iti placa sigur la Hogwarts. Si crede-ma, vei fi tratat ca un campion daca reusesti sa nu te ratacesti la primul tur singur prin castel, am chicotit eu.

• Zidul de cãrãmizi din faþa mea se fãcea tot mai uriaº în timp ce mã propulsam cãtre acesta, rugându-mã sã nu se închidã ºi sã nu rãmân pe dinafarã, fãrã nici o posibilitate de a ajunge în tren, apoi la Hogwarts, adicã acasã... În loc sã mã izbesc de roºul zidului, am trecut prin el, împingându-mi coºul de metal cu geamantanul ºi cu ºarpele, care zãcea, inert, pe fundul unei cutii de sticlã. Am oftat, uºuratã, ºi m-am oprit, rezemându-mã de mânerul pe care-l þineam strâns cu ambele mâini; am scuturat din cap încet ºi m-am deplasat cãtre cutia de sticlã groasã, ridicând capacul ºi lãsându-mi pumnul lângã ºarpe, care se încolãci imediat în jurul braþului meu, târându-se întâi pe degetele mele, pãrând extenuat. Am trântit cutia aºa cum era ºi am lãsat coºul de metal acolo, ca de fiecare datã când ajungeam pe peron - în mod automat, am dat sã mã urc în tren, însã... ia-l de unde nu-i! Peronul era gol - nu ºtiam dacã ajunsesem cumva mult prea târziu ºi trenul deja plecase... însã, cu puþin noroc, am observat douã persoane ce stãteau de vorbã, un bãiat ºi o fatã care semãna cu japonezii. Ridicând dintr-o sprânceanã, curioasã din fire, m-am apropiat, privind-o insistent pe fatã ºi ignorându-l pe bãiat complet, deºi eram lângã el.
  
  “Kon...Konnichiwa, wat...watashi wa Cygnatia desu,” am zis eu cu un accent pur englezesc, strâmbându-mã în fel ºi chip în timp ce încercam sã-mi amintesc restul întrebãrii pe care vroiam sã i-o adresez fetei. Nu mã ºtiam eu prea bine cu japoneza, deºi o cunoºteam puþin-puþin, adicã o propoziþie sau douã, ºi mi se pãrea ciudat sã întâlnesc pe cineva din capãtul opus al lumii venind în Anglia, la Hogwarts. Mângâind absentã capul ºarpelui, m-am uitat în jos, la teniºii mei acoperiþi pe jumãtate cu noroi, ce aveau o dârã de urme îmbârligatã în locul unde cãlcasem... pe jumãtate enervatã, încruntându-mã, mi-am înfipt mâinile adânc în buzunare ºi m-am plimbat pânã la marginea peronului, sãrind pe ºine ºi uitându-mã în stânga ºi în dreapta, însã fãrã a observa Expresul de Hogwarts - nimic, nu era nimic în acel loc, nici mãcar un ºoarece. Cu o pufniturã dezaprobatoare, m-am cãþãrat cu greutate pe peron ºi m-am ridicat de pe jos, scuturându-mi hainele fugitiv, în timp ce mã uitam în jurul meu. ‘Ciudat... ºi parcã ceasul aratã unsprezece...’, am gândit eu, dându-mi mâneca la o parte ºi privind ceasul ce arãta zece fãrã cinci minute. M-am zgâit la el, apoi am oftat ºi am scos din buzunarul pantalonilor un pachet cu niºte ‘paie’ roºii, comestibile, rupând ambalajul ºi luând unul, începând sã-l consum, detaºându-mã pentru câteva secunde din realitate.
  
  “Mã întreb de ce nu mai este nimeni aici înafarã de... ããã...” m-am trezit eu spunând, îndreptându-mã cãtre cei doi ºi uitându-mã întrebãtor la ei, parcã îi suspectam pentru rãpirea controlorului trenului ºi închiderea uºii dintre lumea Încuiaþilor ºi lumea vrãjitoreascã. Clipind, am fost orbitã pentru câteva momente de o strãfulgerare, atunci când un fulger se fãcu vãzut, iar mai apoi un tunet auzit; mi-am dat ochii peste cap ºi m-am aºezat turceºte pe jos, lãsându-l pe ºarpe sã se târascã liber pe peron, sâsâind în mod aprobator. Am continuat sã mã uit întrebãtor la fatã ºi la bãiat, rupând între dinþi bomboana, ºi începând sã murmur din nou. “Cum vã cheamã? În ce an sunteþi?” puteam sã bãnuiesc cã aceste întrebãri îi sâcâiserã pe amândoi de multe ori, sau poate cã era doar imaginaþia mea, care, de multe ori, dãdea greº. Am dat din umeri ca pentru mine însãmi, apoi mi-am rãspuns propriei întrebãri, tare ºi clar, “Sunt în anul II, mã rog, nu prea mare, puteþi vedea, ºi mã numesc Cygnatia, cred cã...”, am arãtat cu paiul comestibil înspre fata japonezã, “þi-am spus.” Mi-am dat pãrul din ochiul drept a nu ºtiu câta oarã ºi am continuat sã mestec comestibila delicatesã, rezemându-mi capul în mâna stângã ºi privind ºerpiºorul cum se apropia de mine.
  
  Începu sã se târascã pe mâna mea ºi apoi sã se încolãceascã în buzunar, sâsâind, vizibil enervat. Mi-am dat ochii peste cap ºi am sãrit în picioare, îndreptându-mã înspre coºul care nu fusese miºcat din locul în care îl lãsasem, ºi am cotrobãit în el, scoþându-mi bagheta ºi punând-o tot în buzunar, de astã datã în cel opus ºarpelui - apoi, dupã ce am împins coºul ce scârþâia îngrozitor lângã peretele de cãrãmidã, m-am întors la cei doi, fiind plictisitã de atâta aºteptare. Eram ºi curioasã, ºi enervatã de întârziarea trenului, ºi mai ales de lipsa oamenilor de pe peron - ori era ceva în neînregulã, or eu ajunsesem prea devreme, mult prea devreme. Eh, ce sã-i faci, atunci când te-ai sãturat de Încuiaþi... te arunci singur în singurãtate. Am zâmbit, înainte de a auzi un þiuit ascuþit, semn cã trenul în sfârºit venea.
  
  
  
  ooc, vã rog sã nu spuneþi ce zic eu sau ce fac eu... nu-mi place. thank you.
  
  

-Konichii wa! In sfarsit cineva care leaga doua vorbe japoneza...Watasi wa yodaime ona desu... Sore wa orochi desu ka?
Bun, cand spusesem "doua vorbe" vorbisem la figurat, dar cand fata s-a uitat la mine, incurcata, mi-am dat seama ca si la propriu era valabil.
-Ziceam ca-s in anu` 4. Ala din buzunarul tau e un sarpe?
-Hai!
-Bun...Eu am o testoasa, crezi ce s-ar impaca? Ah, fir-ar, trenul s-a stricatin curba. Trebuie sa cheme Thestralii...Cred ca mai dureaza pana porneste iar, dattebayo!

• Threstalii... Caii fãcuþi din piele ºi oase, fãrã nici un pic de carne, cu aripi mari, translucide, prin care lumina se filtra gri, creaturile pãrând a aduce moartea împreunã cu ele, ca o ceaþã semipermanentã plutind în jurul lor, cu ochi orbi, lãptoºi, cu faþa osoasã încadratã de o coamã lungã, neagrã, ce le acoperea gâtul scheletic aproape în întregime, cu picioare lungi, subþiri, ºi cu dinþi tãioºi, perfecþi pentru carnivorul animal fantastic, a cãrui fire blândã se ascundea în spatele faþadei îngrozitoare, adevãrate ciudãþenii mitice, aceºtia erau Threstalii... Vãzându-i cum încep sã porneascã în trap înspre tren, ghidaþi de trei vrãjitori înfofoliþi în robe groase, de drum ºi cu mãnuºi groase, din piele de dragon, lucrul mã fãcu sã mã apropiu de aceºtia, privindu-le coastele ce ieºeau în relief, ºi pielea neagrã ce îi acoperea... Nu degeaba aveam un Threstal ca ºi un Patronus, Threstalii, animale formidabile, animale mistice, necunoscute, închegate din cele mai negre vise de om...
  
  Înghiþind în sec, uitând de fata japonezã ºi de bãiatul tãcut pânã atunci, am avansat cu paºi mari cãtre animale, care erau înhãmate în ºir indian în faþa trenului, scoþând sunete ascuþite, ca de uliu. Unul singur se agita ºi tot sãrea, fâlfâind din aripi, în timp ce lanþuri groase erau încolãcite în jurul gâtului lui, trãgându-l în jos, fãcându-l sã continue sã necheze în felul ciudat, diversificat, al threstalilor. M-am apropiat de acesta, ridicând o mânã ºi trãgându-mi-o înapoi imediat, cãci threstalul dãdu sã mã muºte, înainte de a se da bãtut, lãsându-se dus la tren, în faþa celorlalþi. M-am dat în spate, clipind, apoi am scrâºnit din dinþi ºi mi-am bãgat mâinile în buzunarele pantalonilor, revoltatã.
  
  “Cum pot sã facã aºa ceva unor Threstali?!” aproape cã am urlat eu, tot uitându-mã la animalele mitice, ce se împleticeau în timp ce încercau sã tragã trenul, sforþându-se ºi dând din aripi în zadar, însã urnind roþile maºinãriei Încuiate încetul-cu-încetul, toþi cu aripile deschise, începând un marº forþat, cu gâturile uºor arcuite ºi cu pielea lor întinsã la maximum. M-am încruntat, ºoptind ca pentru mine, în timp ce Threstalii începeau un trap alert, reuºind sã scoatã trenul din acea împotmolire minorã ºi apoi oprindu-se brusc, respirând sacadat, fiind imediat eliberaþi din hamuri ºi prinºi cu lanþuri de oþel, mai apoi traºi pe peron, aproape de mine ºi de cei doi pe care-i întâlnisem... Am încercat sã mã apropii de unul dintre ei, care mã privi fix pentru câteva secunde, pãrând nu doar cã mã vede, ci cã-mi vadã intenþiile zbârnãind prin cap, dintr-un loc în altul.
  
  Apoi, cu un fâlfâit al aripilor lor gigantice, pur ºi simplu dispãrurã.
  
  
  
  
  
  ooc, vã rog sã nu spuneþi ce zic eu sau ce fac eu... nu-mi place. thank you.
  
  

OOC: Adica nu vrei sa facem Powerplay. Ok, scuze.
BIC:-Ce-i cu tine, Cygnatia? Daijobu? Esti bine? Ichi, ni, san, shi, go, roku, sichi, hachi, ku, ju, ju-ichi, ju-ni, ju-san, ju-shi, ju-go, ju-roku, ju-sichi, ju-hachi, ju-ku... Ceva nu e bine. Trebuiau sa fie mai putini Thestrali.
Am vazut o groaza de oameni robotind pe langa tren.
-E excesiiv de greu! a spus unul din ei. Aproape a rupt sinele!
Aha...Deci se parea ca avea sa dureze pana sa plecam...

• “Ce-i cu tine, Cygnatia? Daijobu? Esti bine? Ichi, ni, san, shi, go, roku, sichi, hachi, ku, ju, ju-ichi, ju-ni, ju-san, ju-shi, ju-go, ju-roku, ju-sichi, ju-hachi, ju-ku... Ceva nu e bine. Trebuiau sa fie mai putini Thestrali.”
  
  “Po-poftim?”
  
  Nu auzisem ce zisese fata japonezã, fiindcã eram prea distratã de dispariþia subitã a Threstalilor, care pãruserã obosiþi ºi eu observasem cã aveau niºte cicatrici adânci pe pielea lor, cel care se uitase la mine având o ranã neagrã ce se rãsucea pe greabãnul lui, terminându-se pe un omoplat scheletic. Cu ochii întredeschiºi, mi-am imaginat ce putuse creea aceste lucruri - parcã avuseserã prãdãtori mult mai mari decât aceºti Threstali, care-ºi înfinseserã ghearele în corpul lor ºi ar fi tras acele cicatrici care nu erau deloc minore. ‘Dragoni? Hipogrifi? Poate chiar chimere, sfincºi?’ Animalele ce puteau trãi în Pãdurea Interzisã nu erau prea periculoase pentru aceºti aducãtori de moarte, care, de altfel, puteau fi vãzuþi doar de cei care au observat moartea... Însã, un gând mã fãcu sã tresar uºor, privind vârfurile acoperite cu noroi ale vârfurilor teniºilor mei. Am clipit, scuturând din cap încet, ºtiind cã acest lucru nu era posibil; dar dacã... dar dacã ei, oamenii, vrãjitorii, recurseserã la aceste gesturi animalice doar pentru a domestici aceste carnivore blânde?...
  
  M-am simþit revoltatã dintr-o datã, deoarece oamenii nu aveau dreptul de a chinui aceste animale, deºi erau folosite la cãrat, împins, tras chestii mari, trãsuri, trenuri, caleºti vrãjitoreºti, poate chiar ºi maºini ale Ministerului, aceasta atunci când nimeni nu putea sã le urneascã din loc, cãci nu eram mulþi vrãjitori care se pricepeau în arta condusului. Sau, nu, nu oameni, ar fi putut fi centaurii, cu sãgeþile lor, însã nu s-ar fi putut întâmpla una ca urmãtoarea, un centaur sã atace un threstal pentru nimic... singura variantã rãmânea cea mai crudã: oamenii. Nu ºtiu de ce le venise aºa, într-o doarã, sã rãneascã aceste mamifere magnifice - ºi nici de ce în trecut nu fãcuserã acest lucru, parcã se porniserã împotriva Threstalilor. Am pufnit scurt ºi mi-am reluat activitatea preferatã, de a mã holba într-un punct fix, fãrã nici un motiv, în timp ce-mi aºezam gândurile în rafturile care corespundeau acestora, deºi nu ºtiam unde sã le depozitez pe acestea. Un alt tunet mã fãcu sã sar, icnind, înainte de a-mi apãsa pieptul ºi de a gâfâi, speriatã fiind.
  
  Trenul, deºi fusese pus în funcþiune de cãtre Threstali, se oprise la fel de brusc precum pornise, cu un þiuit ascuþit, iar cu un zgomot metalic, ºinele pãreau sã se despice, lãsându-se puþin în jos, înfundându-se în piatrã, în timp ce câþiva oameni strigarã, pãrând speriaþi. Eu am clipit, derutatã, apoi m-am uitat în jur, în timp ce ºerpiºorul meu se încolãcise din nou pe braþul meu, sâsâind ºi ºuierând, pãrând foarte speriat din cauza unui lucru. Peronul era casa a câtorva persoane pentru aceste câteva minute - doar de vrãjitori ºi de diferiþi controlori ce se agitau împrejurul meu ºi al celor doi elevi, fãrã ca mãcar sã ne priveascã pentru o clipã - eu mã holbam, încã nedumeritã, la ei. Pur ºi simplu, dupã câteva secunde, un alt scârþâit mã fãcu sã mã uit întrebãtoare înspre tren, care pãrea mult mai jos decât de obicei. Am oftat ºi am dat din cap, fãrã sã-mi prea pese, tot gândindu-mã la Threstali ºi la ceea ce aveau, fiind încrustaþi cu cicatrici.
  
  “E excesiv de greu! a spus unul din ei. Aproape a rupt sinele!”
  
  “Stai, ce?”
  
  Locul pãrea deja plin ochi de vrãjitori ºi vrãjitoare ce se agitau în jurul trenului, aºa cã am oftat, mi-am ridicat mâna ºi am început sã-l dezmierd pe ºarpe, aºa cum fãceam de fiecare dacã când eram plictisitã de un lucru ºi nici nu prea impresionatã de altul. Am ridicat dintr-o sprânceanã atunci când ºarpele îºi ridicã puþin capul ºi se uitã la tren, curios, aºa cã m-am uitat ºi eu, rãmânând cu gura cãscatã - acum, nu mai era nici un om, cãci pocnete se auzeau de peste tot, în timp ce vrãjitorii Dispãreau brusc, lãsând trenul ºi pe mine - pe noi trei - de izbeliºte. Am ridicat din umeri în mod mecanic, poate cã aveau sã vinã înapoi cu alte animale magice ºi aveau sã repare totul... doar poate. M-am uitat din nou la ceasul de la mânã - limbile arãtau cã era zece ºi patru zeci de minute, iar la unsprezece avea sã plece trenul, asta dacã putea. Am iscodit-o cu privirea pe fata japonezã, curioasã de pãrerea ei, apoi l-am împins pe ºarpe în buzunar ºi m-am îndreptat cãtre cufãrul meu, vrând sã scotocesc dupã o robã, cãci începea sã se facã frig, deºi nu ºtiam de ce.
  
  Am deschis cufãrul cu o sforþare imperceptibilã, luând la întâmplare o robã groasã, de drum, ºi legându-i aþele ºi chestiile la gât, apoi l-am luat cu totul ºi l-am tras pânã la acea fatã, lãsându-l pe jos ºi aºezându-mã pe acesta - ce, nu puteam sã stau jos? Mi-am îngropat bãrbia în braþele ce îmi erau rezemate de genunchi, în timp ce mã gândeamcum mama dracului avea trenul sã fie adus din nou la poziþia iniþialã - cãci, vedeþi voi, nu era nimeni acolo înafarã de douã puºtoaice ºi un puºti.
  

-Fuiru Sama trebuie sa rezolve asta...Dattebayo, pana si cainele meu s-ar fi miscat mai repede. Cu siguranta vor aduce dragoni... Nu, Kazu, nu pe Naoda...
Am ramas masca atunci cand am vazut trenul ridicat in sus de o...un miriapod urias ce iesea la suprafata din sine.
-Se pare ca trenul si-a facut rost de alt sistem de locomotie...
-PORNIREA TRENULUI VA FI INTARZIATA CU UN SFERT DE ORA! a anuntat un vrajitor mic si corpolent.
-Hai...
-DEFECTIUNI MINORE! continua el.
-So desu ka? Nu mi se pare... Chiar ca mai dureaza... Nandaa...?

• “Fuiru Sama trebuie sa rezolve asta...Dattebayo, pana si cainele meu s-ar fi miscat mai repede. Cu siguranta vor aduce dragoni... Nu, Kazu, nu pe Naoda...”
  
  Mã holbam la fata japonezã ca la felul treiºpe, în timp ce ea îndruga nu ºtiu eu ce chestii despre nu ºtiu eu ce câine ºi dragoni ºi Kazu ºi... o bubuiturã mã fãcu sã-mi acopãr urechile, în timp ce un zgomot ciudat, anormal, îmi invada urechile degeaba acoperite - peronul pãrea cã se zguduie ºi cã se îndoaie, crãpãturi paralele aºternându-se pe suprafaþa acestuia, în timp ce, cu ochii întredeschiºi, puteam observa un animal cu multe picioare ieºind de sub ºine, dintr-o groapã imensã, ridicând trenul pe locul iniþial, în timp ce câþiva vrãjitori, cu niºte cãºti din piele pe urechi, sudau cu ajutorul unei vrãji ºinele, fãcându-l pe miriapod sã se agite zadarnic - nu ºtiam de ce naiba scotea sunetele alea ciudate de-mi fãceau creierii inexistenþi sã-mi explodeze cu viteza luminii, dar cert era cã animalul dispãru brusc, îngropându-se în pãmânt.
  “”
  Primul meu impuls fu sã strig dupã acesta, ‘e cald acolo jos?’, însã expresia vrãjitorilor ce-ºi dãdeau cãºtile jos mã fãcu sã tac mâlc, cu greu abþinându-mã sã nu pufnesc în râs cu prima ocazie. Un om bondoc se miºcã cãtre ºine, þinând un megafon uriaº în mâinile sale mici ºi începând sã urle în el, fãcându-mã sã încep sã râd, din cauza vocii sale ascuþite, ce semãna cu cea a unui clown care delira din cauza sucului pe care-l bãuse în cantitãþi mari; râzând încontinuu, aproape alunecând de pe geamantan, abia am auzit cuvintele pe care le forma vrãjitorul:
  
  “PORNIREA TRENULUI VA FI INTARZIATA CU UN SFERT DE ORA!”
  
  Mi-am ºters lacrimile din cauza râsului isteric care mã apucase, ºi m-am uitat cu sprâncenele ridicate la fata japonezã, care murmurã ceva ce semãna cu un da, în limba ei maternã. Am oftat ºi mi-am acoperit urechile, atunci când un al doilea strigãt al vrãjitorului se fãcu auzit - eram sigurã cã ºi Încuiaþii puteau sã-l audã, iar dacã acest lucru se întâmpla, toatã lumea, mai exact toþi vrãjitorii, aveau sã fie arºi pe rug, spânzuraþi, aruncaþi în foc, în apã îngheþatã, într-o groapã adâncã, fãrã fund. Din nou, din cauza unui vuiet teribil venit de sub tren, de sub peron, abia am putut auzi cuvintele stupide:
  
  “DEFECTIUNI MINORE!”
  
  Pe bune? Defecþiuni minore? Cât aveam sã mai aºtept? Douã mii de ani, sau cinºpe minute? Dilemã, dilemã, dilemã...
  
  
  ooc, vã rog sã nu spuneþi ce zic eu sau ce fac eu... nu-mi place. thank you.
  
  

Trecura 15 minute si trenu inca nu era reparat.Vrajitorii se stransesera in jurul trenului, cand vrajitor striga:
-Dativa la oparte, lasati profesionistii sa se ocupe.Nici bine na terminat de vorbit ca venisera gnomii meseriasi,ei puteau repara aproapre orice.A trecut juma de ora,si trenul inca nu era reparat,iar Cygnatia spue pe un ton sarcastic:
-Defectiuni minore, offf, cat mai dureaza?!
-Daca nu-l repara azi?!a zis Marian speriat
In timp ce ei doi vorbeau, Kasumi tocami se intorsese:
-Am fost pana la un gnom, a zis ca o sa rezolve problema imediat.Dar n-a vrut sa zica ce a patit trenu.
Gnomii plecau de langa tren unu cate unu,trenul sa pus in miscare separe ca gnomii au reparat asa zisa defectiune minora!
-Insfarsit,au reparat trenu,credeam ca nu m-ai porneste!zise Marian